fbpx

Vorbeste, memorie

Nabokov pare sa fi trait acel gen de viata harazita literaturii. Sau literaturizarii, cum preferati. In paginile autobiografiei sale, intitulate Vorbeste, memorie, publicata in 1967 in varianta adaugita si modificata si initial in 1951, si aparuta la noi la editura Polirom, in acest an, cititorul uita cu usurinta ca nu are in fata ochilor o opera de fictiune. Nabokov devine personajul Nabokov. O optiune precum jurnalul nu ar fi avut aceleasi inflexiuni, aceleasi tonuri si nuante, notatia ar fi fost mai frusta si poate mai apropiata de ceea ce numim realitate. Autobiografia mitizeaza insa o viata si aceasta este cheia in care am ales sa fac lectura acestei carti. Nu m-a interesat omul Nabokov, chiar daca este vorba de memorialistica, ci stilizarea lui, acea imagine in oglinda propriei memorii, acea reflexie modificata, inevitabil imbogatita, care paseste cu aparenta dezinvoltura intr-un taram geaman fictiunii.

Cele 15 capitole, insotite si de cateva fotografii, relateaza mai ales prima parte a vietii sale, de intinderea cea mai generoasa bucurandu-se etapa copilariei petrecute intr-o Rusie de vis. Nabokov apare ca un personaj privilegiat, prima parte a vietii sale se desfasoara intr-un cadru ce frizeaza fictiunea. Mosiile, Sankt Petersburgul si statiunile din sudul insorit al Europei in care si-a trait copilaria par desprinse dintr-un tablou ideal, dureros de perfect, dureros de fragil. Tii in maini varsta de aur a unui om, cu teama sa nu strivesti delicata zbatere a aripilor sale. Mosia Vira, cu servitorii, cu zecile de preceptori, doici si guvernante care au populat-o nu mi-a parut reala, mi-a parut o plasmuire, un balon de sapun pe a carui pelicula se oglindesc fapte si intamplari si care ar putea fi spulberata la cea mai marunta adiere. Copilaria lui este, pentru multi dintre noi, acel ceva ideal, diafan, aflat la galaxii departare. Copilul Nabokov creste intr-un spatiu mirific si este educat de parinti si fiinte mirifice. Scriitorul isi observa trecutul si plaseaza o multime de oglinzi in care fiecare dintre acele fiinte se vede, pe rand, reflectata si deformata, inevitabil. El insusi este copilul ideal, este esenta acelei varste: curios, cultivat, cu o educatie desfasurata pe mai multe planuri, inconjurat de preceptori si guvernante din toata Europa, este o fiinta, helas, imposibila astazi. Cel care scrie il transforma pe copilul si adolescentul Nabokov intr-o fiinta magica, elimina orice element sordid, il pune intr-o lumina vesnic imaculata.

Nabokov respinge dispretuitor si ironic interpretarile freudiene. Celebrul vienez este in mintea lui un sarlatan, refuzand sa reduca multitudinea la simboluri si gesturi la acel graunte atat de steril al sexualitatii. Copilul Nabokov, spune el cu ironie, nu-si pandea parintii, iar trenuletul, jucarie preferata a baieteilor, nu semnifica ce credea celebrul psihanalist: „Il vom lasa pe el si pe tovarasii lui de calatorie sa alerge mai departe in vagonul de clasa a treia a gandirii lor, prin statul politienesc al mitului sexual”.

Citeste si:  Tudor Chirila a dat in mintea copiilor!

Leganarea pe valurile memoriei nu vine la Nabokov in mod firesc. El te lasa sa vezi, ca printr-o usa intredeschisa, te ia drept martor, te face constient de prezenta lui si te pacaleste, determinandu-te sa crezi ca si el este constient de respiratia ta, in aceeasi incapere. Nabokov te pune la curent cu efortul evocarii, isi vaneaza amintirile, porneste de la o piesa a unui puzzle si reface intreg tabloul. Este in permanenta preocupat sa explice, sa ofere motivatii actului rememorarii, uneori da senzatia unui detectiv care scotoceste in propriul sau trecut adunand dovezi si documente, iar acestea nu sunt neaparat dintre cele reale, fizice. Dincolo de prezentarea arborelui genealogic al vestitei familii de diplomati si militari din care provine, ce-si afla radacinile in intunecatul ev mediu, reda uneori episoade in care depune eforturi, se chinuie, pentru a-si aminti, de pilda, cum il chema pe catelul primei fetite, pe nume Colette, de care s-a indragostit intr-o zi, pe plaja din Biarritz. Un suvenir declanseaza evocarea: „In acest moment se petrece un lucru incantator. Procesul de reconstituire a tocului si a microcosmosului din ochiul lui magic imi stimuleaza memoria, determinand-o sa faca un ultim efort. Incerc din nou sa-mi amintesc numele cainelui Colettei – si, victorie! De-a lungul acelei plaje indepartate, peste luciul nisipului de seara din trecut, in care fiecare pas se umplea incet cu apa luminata de apusul soarelui, se aud, se aud tot mai aproape, ecoul si vibratia strigatului: Floss! Floss! Floss!”.

Fluturii, vanatorile de fluturi, pasiunea pentru cautat ciuperci a mamei, luptele politice ale tatalui sau, un mare liberal, cu o biografie impresionanta, provocari la duel, amoruri cu voluptuoase contese, mesteceni, troiene, sanii, masini de epoca, taranca Polonka, cea care-i zambea cand se afla in departare si a carei expresie se golea atunci cand se apropia, tenis, sah, fotbal, mosteniri fabuloase, cainii familiei, gradinarii, guvernanta Mademoiselle, careia i se inchina un capitol intreg, preceptorul Lenski, trenul express de la Sankt Petersburg la Paris sunt tot atatea exponate fixate ca intr-un album al miraculosului, al unui amalgam atemporal, caci „Marturisesc ca nu cred in timp. Imi place sa-mi strang covorul fermecat dupa folosinta, in asa fel incat sa suprapun o parte a modelului peste alta. Vizitatorii n-au decat sa se impiedice”. Delicioasa aroganta nabokoviana.

In zugravirea lumii idilice de odinioara, uneori mana pictorului anticipeaza izgonirea inevitabila din paradis: „dar dintre toate ferestrele, acesta este geamul prin care in anii urmatori nostalgia secatuita va tanji sa priveasca”.

Citeste si:  THAT AWKWARD MOMENT - ACEL MOMENT PENIBIL (2014) – in cinema din 28 februarie

Tot universul din jur este contaminat de literatura. Nabokov face asociatii cu lumea artei in oricare dintre domeniile care l-au interesat. De exemplu, pasiunea pentru entomologie o explica prin caracterul mimetic al fluturilor: „Am descoperit in natura desfatarile nonutilitare pe care le cautam in arta. Amandoua sunt o forma de vraja, amandoua sunt un joc complicat intre extaz si deziluzie”. Sau, oferind o perspectiva asupra misterioaselor legaturi care se formeaza intre viata si arta unui creator, asupra modului ce tine aproape de alchimie in care elemente dintr-una trec in cealalta, calea prin care unele se mantuie prin celelalte, salvandu-se de la uitare, de la moarte: „Nu stiam atunci (cum stiu azi la perfectie) ce sa fac cu asemenea lucruri – cum sa scap de ele, cum sa le transform in ceva ce poate fi predat cititorului sub forma caracterelor tiparite pentru a-l obliga pe el sa tina piept acelui fior binecuvantat”. Si astfel isi imprumuta propriile creioane unor personaje.

La fel, vorbind despre compunerea problemelor de sah, „competitia nu se desfasoara intre Alb si Negru, ci intre persoana care compune problema si persoana prezumtiva care o rezolva (la fel cum intr-o opera de fictiune de prima mana adevaratul conflict nu este intre personaje, ci intre autor si lume)”. Si oare refuzul sau din anii de scoala de a asocia vreunui grup sau preferinta pentru postul de portar la fotbal, din aceeasi placere a unei posturi a solitarului, pe care colegii britanici nu par deloc s-o impartaseasca, nu vin din aceeasi constiinta a unicitatii, a cautarii acelei voci proprii, care sa rasune intr-un spatiu pur, nepoluat?

Istoria ii izgoneste familia din paradis si, debutand cu o sedere scurta in Crimeea, in speranta revenirii la Sankt Petersburg dupa o linistire a apelor ce nu mai are loc, se instaleaza un exil ce va dura douazeci de ani si se va intinde in Anglia, unde studiaza la Cambridge, Franta si Germania nazista. Aici intretine legaturi relativ distante, fapt ce ar parea ciudat in ochii unora, cu intelighentia rusa si prea putin cu artisti de alte nationalitati. Si aici Nabokov isi reclama dreptul la o arta independenta, nesupusa intereselor „cetatii” sau grupurilor de diverse orientari si ideologii, cum credeau majoritatea scriitorilor rusi din exil.

Perioada aceasta este una de lipsuri materiale, dar nu se insista asupra lor. Din contra, autobiograful pare sa ironizeze tendinta acelor edituri de a-si promova cartile prin insirarea meseriilor mai mult sau mai putin sordide pe care autorii lor s-au vazut nevoiti sa le practice. Aviz amatorilor: „foarte indragite de cei care fac publicitate cartilor sunt listele cu meseriile mai mult sau mai putin grosiere pe care le-a practicat un tanar autor (scriind despre Viata si Idei – doua notiuni bineinteles cu mult mai importante decat pur si simplu, «arta»): vanzator de ziare, vanzator de sifon, calugar, luptator, supraveghetor intr-o otelarie, sofer de autobuz si asa mai departe. Cu regret, nu am avut nici una dintre aceste ocupatii.”

Citeste si:  Bazar Analog – a doua editie. 29 Noiembrie

Tonul scriiturii se schimba de mai multe ori, pe parcursul cartii. De la relatari aparent impersonale, de istoric ce inregistreaza si prezinta fise, documente si date, la adresarea directa, la persoana a doua, receptorul prim si direct al acestei voci fiind sotia sa, Vera, asidua sustinatoare, fidela companioana, exemplar de femeie absolut indescifrabil in ochii feminismului, care l-a acuzat de multe ori pe scriitorul rus ca si-a transformat sotia intr-o sluga. Mai ales in ultimul capitol, vocea suna plina de caldura, adanc personala, ca si cum am citi niste pasaje desprinse dintr-o ipotetica corespondenta a celor doi soti: „Anii trec, draga mea, si in curand nimeni nu va sti ceea ce stim tu si cu mine”. Ultimul capitol este absolut superb, mana care-l traseaza pluteste gratios, pe deasupra realitatii, abia atingand-o, mangaindu-si trecutul. Relatarea se incheie in momentul imbarcarii catre Statele Unite ale Americii.

Nabokov pare sa-si fi trait viata special pentru a scrie dupa aceea despre ea. Unii vor acuza poate impostura, mistificarea, exagerarea unor aspecte, alegerile pe care le face, dar toate acestea mi se par niste detalii meschine, care palesc in fata lecturii acestei autobiografii. Nabokov poate epata, dar cat de frumos o face! Costumul fastuos in care se imbraca are cusaturile impecabile, stofa este dintre cele mai alese, croitorul un mare artizan si, credeti-ma, nu va va fi dor de amanuntele sordide cu care unii scriitori aleg sa-si populeze opera in speranta ca astfel vor crea senzatia de autenticitate. Viata lui Nabokov, asa cum este ea rescrisa si retraita in Vorbeste, memorie, nu indeamna la comparatii, la ce am trait noi sau altii, ci este o aparitie singulara, unica, un eveniment. De la bun inceput, iti dai seama ca orice punere in balanta, orice judecata dupa alt gen de criterii decat cele pur estetice este searbada, fara sens. La urma urmei, Nabokov, mai mult decat sa ne povesteasca o viata iremediabil contaminata de proza sa, ne face sa ne fie dor, tocmai prin asa-zisul sau elitism, de lucruri pe care nu le-am cunoscut sau nu le-am trait niciodata.

P.S: Un singur detaliu a patat lectura acestei carti. Si nu din vina lui Nabokov. Ci din vina editurii care, in notele de la subsol, ofera traduceri pentru sintagme sau propozitii in limba franceza, plasate cu cateva pagini inainte sau dupa, dupa un capriciu imposibil de descifrat.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.