Adictii nobile

Cand am auzit pentru prima data, cred ca prin liceu, de hormonii fericirii, de serotonina, oxitocina, vasopresina, am fost indignata. Pentru mine, dragostea era ceva mult prea inaltator si s-o reduci la statutul unor secretii ale nu stiu caror glande minuscule ascunse prin trupul meu mi se parea o blasfemie. Eram inclinata sa cred mai mult in metafora decat in chimie. Aveam mai multa incredere in poezie si fantasme decat in biologie. Pentru ca fusesem invatata sa cred ca sentimentele (ce cuvant tocit, lipsit de stralucire) sunt mult mai putin supuse greselii decat corpul. Puneam pret mai mare pe afect decat pe fizic. Si ce dezamagire sa aflu ca cele doua sunt legate, strans dependente unele de altele!

Cercetarile au aratat insa ca starea de indragostire provoaca in organismul nostru modificari care pot fi comparate cu cele produse de consumul de halucinogene, de exemplu. Stiam eu ca amorul iti poate lua mintile, te poate lasa fara control, dar nu ma asteptam ca lucrurile sa se intample chiar la propriu.

Refuzam pur si simplu sa las ca zeitele dragostei, acele Venus, acele Juliete, acele Penelope, sa plece capul in fata tiranicei anatomii. Nu puteam sa accept faptul ca dragostea poate fi masurata in parametri atat de… banali, de comuni, de lipsiti de orice mister, care sunt perfect masurabili. Cum sa cuprinzi infinitul intr-un grafic de reactii chimice? Cum sa dai misterului si magiei nume atat de seci, reduse la cateva initiale si cateva cifre? Era ceva de netolerat.

Citeste si:  Amanta, muza din patul nostru

Adictia si sevrajul meu, adica dorul si nostalgia, nu puteau semana cu cele ale unui dependent de cocaina. Eu luptam sub un steag al nobletei, nu al nevoii. Si totusi acum ma intreb, dupa ce am vazut umilinta si uratenia, cu ce este diferita o femeie care cerseste iubire si acceptare de un narcoman care are nevoie de doza zilnica? Cu ce este diferita o fiinta indragostita, incapabila sa vada fata hada a realitatii si sa accepte ca povestea s-a sfarsit, care se leaga de cel mai mic semn pentru a trai inca o zi, de dependentul care recurge la morfina pentru a-si astampara dorul de altceva?

Iubirea este, la inceput, o zeita mandra. Are privirea trufasa, are cruzimea splendorii, calca peste inimi si-si priveste calcaiele insangerate cu orgoliu. Toata fiinta si tot corpul sunt elemente ale frumosului, opere perfecte, nu au cearcane si nici riduri, nu cunosc teama si lasitatea, preoteasa cumplit de frumoasa in templul iubirii. Apoi, chipul intins incepe sa se zbarceasca si, din pacate, nu exista o cosmetica si nicio chirurgie estetica a inimii. Privirea devine incetosata, vazul percepe realitatea in mod deformat, zeita devine cersetoare. Se asaza la coada saracilor, asteapta firimiturile cazute de la masa altadata imbelsugata, se uita cu ochi rugatori, e o jivina, o fiinta care trezeste mila amestecata cu dezgust. Are zile in care se trezeste animata de o falsa speranta, de care se agata cu bratele-i acum flescaite, de pe care au cazut bratarile de aur.

Citeste si:  Fa-o repede si bine!

Cand iubirea pleaca, isi ia podoabele cu ea. Cand iubirea pleaca, lacoma, te lasa pustiita, saraca, meschina. Casa ta va fi lipsita de lumina, lacrimile nu mai au nici macar gustul amar sau sarat, ci devin clocite, se hranesc din neputinta si din frustrare. Cand iubirea pleaca, corpul intra in putrefactie, narile tale nu mai sunt vrednice de roze, ci de descompunerea care se lateste sub un soara nemilos, care nu ascunde petele, eruptiile, ci le desfasoara in toata uratenia lor. Incep sa cred ca nu mai exista invinsi frumosi, incep sa vad cum esecul nu-si poate pastra privirea mandra si limpede.

Citeste si:  Ne dorim sa fim in pielea Julietei?

Cu aceleasi maini, dragostea impodobeste si mutileaza, daruieste si smulge inapoi. Este, pe rand, zana buna si una dintre furiile cele mai de temut. Si ma intreb daca pentru fiecare privire ridicata din tarana, daca pentru fiecare nazuinta, trebuie sa platim mai apoi aspru, daca de fiecare data vom fi izgoniti din palatele serotoninei pe ulitele innamolite ale depresiei? Chimia asta sa urmeze si ea niste reguli ale unui fel de contabilitate a sentimentelor? Si cum sa-mi mai pastrez demnitatea cand ma pomenesc evacuata, cu visurile facute zdrente, manjite si impachetate in valize jerpelite si aruncate gramada, pe usa din dos, in glodul resentimentelor? Ceea ce ieri era carne, azi putrezeste. Ceea ce ieri era nectar, azi e pelin. Si nu posed cunostintele bizarei alchimii pentru a putea transforma amarul in dulce si rugina in aur.

Corpul meu stie. Si in cele din urma, inainte ca eu sa prind de veste, ma tradeaza si el. Izvoarele fericirii seaca sau incep sa curga la deal. Haosul incepe sa-mi strabata sangele. In aceste cazuri, un medic m-ar trimite la farmacie. Natangul, ce sa stie el despre vrajile dragostei? Oare o poti invinge pe Circe cu antidepresive?


2 Comentarii
  1. ……..FRUMOS! surprinde exact esenta a ceea ce inseamna defapt toata aceasta \”chimie\” a dragostei…toate framantarile care..inevitabil ne invaluie…..si e trist atunci cand iubirea piere..e dureros locu gol pe care il lasa ea in urma..parca fara regret, fara remuscari, fara sentimente…….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.