Adio: cu cantec sau fara?

Obisnuiam sa asociez despartirile cu anumite cantece. Dupa soiul lor, unele erau tacute si cuminti, in surdina, altele erau zgomotoase, dar goale ca o toba, iar cate unele erau purtate pe tonul unei discutii despre vreme. Unele cu vorbe „corect politic” („stiu ca e mai bine asa”, „iti urez toate cele bune”, „intr-adevar, relatia nu mai functiona”, „mentinem legatura”), cu un limbaj aproape corporatist (cele de „comun acord” – oarecum, impropriu spus, de obicei unul propune, celalalt accepta bucuros – ca a scapat de o asa povara, sau, din contra, trist – ar fi vrut ca povara sa-i mai curbeze spatele o vreme), altele pline de injurii, de blesteme si de reprosuri. Cele mai triste insa erau, de departe, cele tacute. Cele incheiate laconic cu „ok”, „eu plec acum”. Cele in care nu mai puteai spune nimic, caci lumea ta fusese smulsa de un uragan si stiai ca, printre ruine, nu ai fi gasit decat lucruri care nu au legatura cu tine, cu ce a fost, cu nimic.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu mai cred in juraminte. Nu cred nici in iubiri vesnice. Asta nu inseamna ca nu ma mai las scuturata de ele, imbatata de dulcile lor otravuri. Caci Iubirea e ca o panza de paianjen care, numai printr-un noroc chior, poate scapa nevatamata de matura vajnicei gospodine. Supravietuirea ei tine mult de noroc, de multi alti factori care nu prea au legatura cu noi, oricat de mare ar fi straduinta noastra, oricat de solida ne-ar fi increderea. La fel cum se nasc, iubirile mor. Pornesc dintr-un capriciu, dintr-un amanunt care ne atrage atentia si ramane infipt in mintea noastre, dospind, crescand, marindu-se ca un cocon, inconjurandu-se de alte si alte infinite maruntisuri.

Pe cat de fortuita ii e aparitia, pe atat de intamplatoare ii e disparitia. Tot un amanunt, tot un minuscul spin ii poate veni de hac, infigandu-i-se in epiderma si cauzand letale infectii. Asa stand lucrurile, cine e de vina? Cine poate fi incriminat, tarat in fata justitiei noastre? Cine ce contract a incalcat, cine cum a violat legile imuabile?

Cu toate acestea, la vremea despartirii, cand ne facem bagajele si ne zicem „adio”, nu o facem simplu. In locul panglicilor de flori serpuitoare care ne legau, acum ne strange unul langa celalalt bratul larg al resentimentelor, al ciudei si al pizmei. Strigam, ne schimonosim si varsam in capul celuilalt galeti de venin. Uneori, nu tot timpul. Capitalizam „investitia” si cerem despagubiri. Cam ce forma ar putea imbraca ele, nu stim nici noi prea bine, dar vrem sa auzim propuneri concrete, pe care sa le respingem pe rand.

Exista vreo modalitate de a ne desparti frumos? Cu fata lina, neincretita, cu mana relaxata, nu stransa in pumn si cu unghiile in carne? Cu vocea lipsita de stridente, cu ochii senini?

Exista barbati care vin solemni si ne declara ca „nu mai putem continua”. Ca proiectul s-a impotmolit, ca am stagnat, ca am atins nivelul maxim de dezvoltare si ca mai bine de atat nu se poate, oricat ar fi de bine. Si daca nu mai exista speranta de mai bine atunci binele deja dobandit si stapanit nu mai e de ajuns. De fapt, nici macar nu mai e bun. Nuuu, categoric, nuuu si iata cum binele devine rau, devine nasol, devine insuportabil si haideti sa-l starpim cat mai repede, sa taiem raul de la radacina. Asa ni se explica terapeutic transformarea mugurelui in spin, a trandafirului in palamida.

Si pe cat de rationala e vocea lor, pe atat de involburat e raspunsul nostru. Orgoliul amortit se trezeste acum cu ferocitatea unui monstru infometat. Leoaica tanara, iubirea, se transforma acum intr-un animal necrofag.

Cautam cu degetele insangerate prin cadavrul putrezit care s-a umflat intre noi dupa motivatii si raspunsuri. In zadar.

Voi cum v-ati despartit? Ati avut la voi cuvintele bune, cuvintele potrivite? Tinuta va era in ordine? Sau ati iesit tipand, in lenjerie intima si cu parul valvoi? I-ati urat toate cele bune, v-ati sters discret o lacrima sau ati invocat toate stihiile cerului asupra lui? Ati iesit discret din viata lui, avand grija sa stergeti toate urmele, darele de pe nisip, hieroglifele creionate prin vacante sau ati otravit fantanile si ati pustiit holdele? Azi mai iesiti la o cafea? La o pizza?

Nicio grija insa. Mintea noastra are capacitatea de a sterge, cu un pic miraculos, petele urate din tablou, notele distonante din cantec, cacofoniile dintr-o poveste. Si ramanem cu ce era luminos, sau tragic, intunecat sau vesel, nu cu mechinul, nu cu nuantele pamantii din ultima scena a ultimului act.

Pe de alta parte, spectatorii vietilor noastre, martorii mai mult sau mai putin tacuti, au tendinta de a retine tocmai iesirea noastra. Modul cum am pasit afara din poveste. In timpul spectatacolului insa, esential este pentru actor sa uite de public, nu-i asa?