Cadavrele dragostei se gasesc pe FB

Prin tribunale se pot face partaje. Separari ale bunurilor. Casele se pot vinde si banii primiti se pot imparti pana la ultima centima. Lucrurile au mereu o valoare de piata si cei doi, dupa ce si-au dezlegat inimile unul de altul, pot face la fel si cu bunurile. Ca intervin instante, ca e de comun acord, ca e civilizat si cu strangere de mana sau e cu injuraturi printre dinti pe holuri tenebroase de tribunale de provincie, mai putin conteaza, cert e ca se poate.

Mai complicat e cu trecutul. Cu amintirile. Cu imaginea mea pe care cineva, care mi-e acum strain, poate proiecta o lumina falsificatoare. Sau nu neaparat. Ci doar o lumina straina mie, pe care n-o recunosc si care poate umbla nestingherita din gura in gura si din marturie in marturie, fiecare povestitor adaugand cate ceva, prin lumea cea mare.

Poate sunt un control freak, dar ma gandeam la asta cand, intr-o conversatie, a venit vorba despre sotiile, amantele, iubitele scriitorilor. Care au trecut, de multe ori, neintrebate fiind, pragul in cartile lor. Si in povestile lor. Umbre ale mele, sosii pe care nu le-am nascut, fatete de care nu stiu. Ah, iata-mi fata. Dar stai! asta nu e parul meu. Nu obisnuiesc sa beau cu paiul. Ea de ce o face? Cine e ea si ce-ai facut cu mine in anul 1999?
Poate de-asta nu prea am agreat niciodata genul autobiografic. Nimeni nu se pune doar pe sine in carti, ci-i toarna si pe ceilalti. Si o face asa cum are chef, fara sa poata fi tras la raspundere, scormonind cu cazmaua scrisului prin carnea vie a celorlalti.

Citeste si:  Timiditate si introvertire

Povestile traite devin bunuri confiscabile. Si tu odata cu ele. Orice rol jucat candva in viata cuiva ii da acestuia un scaun in “consiliul de administratie a trecutului tau”. Iar azi parca traim mai mult ca oricand din cuvintele si imaginile transportatoare de carne straina.

Exista, pe de o parte, nevoia de a ne exhiba trairile pe toate zidurile. Inclusiv cele FB. Wall-uri mustind a trairi, statusuri devoalatoare. Intr-atat de mult ne descoperim incat exista o inflatie de traire, iar cand exista surplus pe piata, stim prea bine, valoarea scade. Marturisirile nu mai socheaza pe nimeni tot asa cum prea multa piele dezvelita nu mai excita. Sigur, toate bucatile din noi pe care le aruncam pe wall-uri sunt momeli, de cele mai multe ori cu adresa catre o anumita undita. Carnea sta si asteapta un ac, nu toate, sa se infiga. Dar ne place sa vedem totusi balta plina de ace amusinatoare de sange proaspat, mirosind a nou, caci altfel inseamna ca suntem nimic, momeli de magazin, de hipermarket, bunuri consumabile, lipsite de unicitate.

Citeste si:  Dragostea si scenariile

Devenim creaturi artificiale, compuse din petice de cuvinte si imagini. Fotografiile, oh, fotografiile. Nevoia de a “documenta” fiecare clipa si de a ne zgaria numele prin scoarta tagurilor. Sunt si eu aici. Exist si eu. Cotidianul meu poate semana cu alte o mie de momente, dar uita-te totusi, poate gasesti scanteia aia de special. Canta-mi ceva.

Citeste si:  Cum sa iti spionezi iubitul

Scobim cu unghia in cadavrele trecutului nostru si asa crosetam povestile. Rearanjam ce am vazut, ce am trait, ce am gustat, ce am supt, ce am patruns, ce am scuipat, ce am imbratisat intru rezultate cinematografice. Realitatea la mana a doua, la mana a treia, la mana n. De-acum nu mai traim, ne reciclam doar fiinta trecuta, ne mestecam, ne digeram si o luam de la capat.

Senzatia e ametitoare. Si daca sunt atat de marcata de ideea impartirii de amintiri si folosirii lor neautorizate, cum as putea sa inmultesc numarul complicilor? In cate sa ma mai imprastii si cum ma mai pot aduna apoi, fragmentata fiind in serverele lumii? Iar Mark Zuckerberg viseaza ca in cativa ani FB sa numere tot atatea cadavre cate populatia lumii… Vom fi fiind o planeta de morti vii, cu bucati de atrii confiate intr-un share. Intre o poza cu pisici si ultima revelatie trip-hop a momentului.


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.