Cainele si catelul veniti din iad

Erau vremuri cand uite, ca maine incepea vacanta mare, iar eu stiam pe rost fabula lui Grigore Alexandrescu, Cainele si catelul. Dulaul Samson, care dorea sa fie la fel de respectat ca leii ori ca ursii, ii explica boului, un bou oarecare, cum vine treaba cu egalitatea intre dobitoace. Am uitat-o – de fapt, a trebuit sa caut pe google ca sa-mi amintesc detalii. Dar ce mai tineam minte, totusi, era felul in care Samson il punea la punct pe catelul Samurache, care se bagase si el in discutie, visand si el la egalitate. Vreau egalitate, dar nu pentru c??ei!

Copilarii, deci. Poti afla inca din scoala primara ca nu exista tranzitivitate a relatiilor sociale. Prietenii prietenilor mei nu-s prietenii mei. Seful sefului meu nu e seful meu. Oamenii parca sunt niste numere irationale, nu naturale, asa incat, daca incerci sa faci adunari si scaderi de oameni cu abacul mintii, vei baga de seama ca, pe cat mai multi ai de socotit laolalta, pe atat mai mare e eroarea de calcul.

Dar in dragoste nu e oare la fel? Bukowski zicea ca Dragostea e un caine venit din iad (Polirom, 2007), dar ce fel de caine? Nu suntem toti niste dulai – noi, cu inimile noastre mari – niste Samsoni, inchinandu-ne cu doua maini la dragostea de care n-o sa avem parte, in timp ce neavenitii si nepriceputii care se apuca sa ne iubeasca asa, fara sa ne ceara acordul si parerea, ne deranjeaza, ne jeneaza, ne incurca? Nu-i simtim ca pe niste catelusi Samurache, cotaindu-ne gamba, pangarind impudic actul nostru de adulare? Ce calomnie mai mare la adresa dragostei poate fi, decat sa vezi cum, in timp ce tu iubesti semizei, pe tine te iubesc tot soiul de fete palide?

Cat de nobil e sa stai in genunchi in fata stelei tale, asteptand, plin de speranta, improbabil; dar vai, cat de umilitor e cand vreun altul sta in genunchi in fata ta, si stii ca n-are sa primeasca vreodata vreun semn. Dar ce-o fi in capul omului astuia, iti spui, chiar se uita in oglinda? Chiar nu-si cunoaste lungul nasului?

In putine ocazii reuseste omul sa fie mai segregat in judecati decat atunci cand se confrunta, simultan, cu aceste doua feluri de dragoste. Mai rar o ipocrizie a sentimentelor atat de bine definita, mai rar ajunge cinismul sa tasneasca din tine fara sa lase urma de vina. Traiesti in numele ingerului, in timp ce actionezi ca un veritabil diavol.

Daca n-ai pe nimeni, daca esti singur si devii tinta unei afectiuni nedorite, ei, atunci mai treaca-mearga, mai gasesti resurse pentru atentie, pentru compasiune, poate chiar pentru flirt. Dar cand tu insuti iti cauti implinirea in cineva, in timp ce altcineva, cautandu-si implinirea in tine, te deranjeaza si te tine din treaba, atunci incepi sa functionezi isteric.

Sensul cuvintelor moare. Singura ratiune e dorinta, singurul predicat e subiectul. Plicul e gol: conteaza doar destinatarul si expeditorul. Aceleasi cuvinte inseamna totul, cand le rostesti tu, inseamna nimic, atunci cand iti sunt adresate.

Sa va povestesc ceva: acum multi ani, mi se pusese pata, sa zic asa, pe o domnisoara. Eram indragostit si aveam starea aia de frenezie pe care ti-o da, in asemenea situatii, iluzia ca gasisem o bresa in sistemul ei defensiv: sms-urile. Ma provoca sa-i trimit sms-uri, erau anii de inceput ai telefoanelor mobile, nu puteai depasi mai mult de 160 de caractere si nici scrie sute de mesaje, fiindca erau scumpe. Eram indragostit ca intr-un film indian, insa trebuia sa-mi exprim sentimentele cu densitatea unui hai-ku japonez. Cautam noi si noi fraze magice, dulcegarii cat mai inspirate, picanterii, ironii, 160 de caractere, iar ea imi dadea replici scurte pe rever, obligandu-ma sa revin, din nou si din nou. La serviciu, la carciuma, treaz sau in somn, trimiteam sms-uri. Ii placeau sms-urile, credeam ca-i plac si eu. Pana cand, intr-o zi, cand iesisem cu ea sa bem o cafea, iar ea s-a dus, ca domnisoarele, sa-si pudreze nasul, i-am scotocit – da, e rusine, dar nu m-am putut abtine – in telefonul lasat pe masa. Multe din mesajele mele erau trimise mai departe, cu mici modificari sau fara, catre cel pe care il iubea ea. Ma folosea impotriva propriului meu scop, ca pe un Cyrano de pripas. Superb, mi-am spus, si am mai iubit-o o vreme pentru egoismul ei. Pe urma mi-a trecut.