fbpx

Cand minus cu minus nu da plus

Oricine a visat stie reteta cosmarului. Monstrul nu apare anuntat, nu vine ca zmeul, aruncandu-si inainte ghioaga, si nici nu se prezinta in vitrina de bestii inzorzonat cu etichete: atentie, pazea, spaima! – sa fim seriosi, cui i-ar mai fi frica de bau-bau?

Nu. Cosmarul se naste atunci cand personajul pozitiv sau decorul neutru se diavolizeaza. Zana buna si fatul frumos se metamorfozeaza. Stiti cum e, luminita de veghe a intrerupatorului devine ochiul satanei, ramura de plop e talpa de iad chiar cand iti atinge fereastra. Exact atunci cand esti prins intre real si ireal, cand esti slabit de traversarea stramtorii dintre lumi, exact atunci apare surpriza, socul. Cand n-ai vlaga nici sa tipi sau sa te zbati.

Ne e frica, desigur, si de raul vizibil, dar avem e o frica educata, moderata, prevazuta cu instructiuni de folosire si metode antidot. Dar groaza ne-o produce raul deghizat. Oroarea noastra e ca visul frumos isi va ascutii dintii, ca fericirea cea mai pura ne va devora fara recurs, ca pamantul de sub talpi va disparea, inghitindu-te, ori ca, zburand, vom ramane fara aripi.

Citeste si:  Vrei sa-ti spun un secret?

***

Exista o corespondenta si pe taramul pleoapelor deschise. Trist lucru si revoltator e felul in care ajungem, si nu arar, sa ne devenim cosmar unul altuia. Dupa aceeasi regula: mai intai ne suntem vis. Mai intai ne iubim.

Trebuie sa vi se fi intamplat – si nu ma refer neaparat la cupluri. Ganditi-va, poate ca asa v-a iubit un parinte. Dragostea lui a dospit in chip de trauma, a dat in clocot, v-a oparit. Ati fi vrut sa respirati, dar nu aveati in jur decat ratia de aer permis, insuficient.

Citeste si:  Ce dauneaza partidelor de sex?

Ori, poate, asa v-ati iubit chiar voi parintii, rasfatandu-va pana la Dumnezeu si inapoi, convinsi ca voi, odraslele, le sunteti unic scop si mijloc. Si, cu cat mai grea era crucea pe care le-o asezati pe umeri, cu atat mai implinit va inchipuiati ca le e destinul.

Vi s-o fi intamplat cu un prieten bun, o prietena buna. Poate ati simtit cum, odata ce s-a proclamat prieten, nu v-a putut iubi decat in termenii lui, siluindu-va personalitatea dupa caz si nevoie – si, vai!, prietenul la nevoie se cunoaste! – ca pe o guma de mestecat, cand latind-o pana la ruptura, cand facand-o atat de mica incat sa poata fi lipita sub scaun.

Si, desigur, in iubire. Ce poate fi mai greu de inteles decat felul in care ajung doi oameni, in numele iubirii, sa scoata ce e mai rau unul din celalalt? Ce fisiune, ce iradiatie nevazuta umple sufletele de cancer, transforma soaptele in urlet si florile in cioburi?

Citeste si:  Vacanta la Viena

***

Ciudat e ca, v-am spus, sa iubesti inseamna sa pierzi. Dar, cand ajungi in punctul despre care vorbeam mai sus, iti devine limpede ca dragostea a murit tocmai pentru ca ai pierdut, incet-incet, totul. Si te poti intreba, derutat, tulburat, cum de e posibil una ca asta: iata, ai facut tot ce puteai sa faci, ai pierdut tot ce puteai sa pierzi, si degeaba.

E semn ca in tine a existat si rezistat, in tot timpul asta, microbul vanatorului de suflete: ai fi vrut, in sinea ta, sa castigi.

7 Comentarii
  1. Eu cred ca nu vezi intrerupatorul ca ochiul diavolului decat daca e deja in tine astfel. E un soi de proces invers fata de cel al unei perceptii normale.

Lasă un răspuns la Andrada Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.