Cei parasiti nu sunt mereu si cei buni

Nu cred in sclavagismul amoros. Nu cred in eficienta lui si nu cred nici in imacularea celor care il practica. Se intampla des sa auzim urmatoarea intrebare: “De ce l-a parasit? Ca era un baiat asa de bun…” sau “Ce-o fi vrand mai mult de la ea? Face tot ce e omeneste posibil ca sa ii fie pe plac?”. Iar cei din jur par sa empatizeze cu conditia celui “asuprit” si sa arunce o anatema pe “tiran”. De cele mai multe ori, robii sunt de sex feminin, din pacate.

Este clar ca in orice cuplu exista un raport de forte care se stabileste, fara ca lucrurile sa fie formulate in mod explicit. Ca ne place sau nu, nu exista egalitate intr-o relatie. Semnul de egal este un ideal la care speram in mod absurd intrucat nu este nimic mai putin natural decat o balanta aflata in echilibru perfect. Unul domina, celalalt se lasa dominat. Cei care spun “nu, la noi, nu este asa, noi ne respectam, ne consultam in toate, suntem perfect egali”, mint. Sau nu sunt constienti de punctele in care ei sau ceilalti au cedat impotriva firii lor.

Egalitatea este o structura abstracta, pur teoretica, fara aplicabilitate in realitate. Nu exista decat in matematica. In lumea vie, in lumea sentimentelor, este un nonsens, o absurditate. In permanenta, purtam o lupta, mereu ne aflam in competitie, fiecare incearca sa-l modeleze pe celalalt, sa-l adapteze nazuintelor, modelelor pe care le are in minte. Asta in cazurile in care unul nu arunca prosopul definitiv, lasandu-se pe termen nelimitat in mainile celuilalt.

In orice relatie, exista un carmaci. Unul dintre cei doi da cursul, imprima directia in care relatia se indreapta. Poate ca nu mi-am dorit sa fim atat de stabili. Dar tu ai frant impulsul meu si m-ai asezat intru cumintenie. Iar eu am acceptat pentru ca n-am vrut sa te pierd. Poate ca nu mi-am dorit nici sa ne luam masina, fiind perfect fericita cu bicicleta mea, dar m-am supus pentru ca tu te plangeai de dureri de spate de la pedalat. Poate ca nici n-am chef sa vina mama ta in weekendul asta, dar nu zic nimic si ma indrept catre un hipermarket ca sa avem cu ce prepara macar niste paste si o salata de ton.

Cred ca ati prins ideea. Ei, in unele relatii insa, balanta sacrificiilor ajunge sa atarne sensibil mai mult in partea unuia. Si cazurile sunt destul de numeroase. Contabilitatea sacrificiilor arata ca unul a contribuit din greu, a facut depozite peste depozite, in timp ce celalalt a fost mult mai zgarcit, mai cumpatat. Si desi se spera la echitate in lume, tocmai egoistul este cel care, intr-o buna zi, se ridica din mormanul de sacrificii si pleaca pur si simplu.

Ei, acum intervine intrebarea: de ce nu castiga cel bun? De ce cand toate basmele si morala crestina ne invata ca binele este rasplatit cu bine? De ce nu apare zana cea buna care sa ne sara in ajutor in momente de restriste si de ce ajungem noi, “aia buni”, sa plangem in aceasta vale a… parasitilor?

S-ar putea sa va suparati pe mine, dar fie ce o fi: eu cred ca aia buni nu sunt chiar asa buni. Si inocenti. Si ca privirea lor nu e atat de curata pe cat ne-ar placea si nici mainile atat de nepatate. Pentru ca toate sunt maculate de disperare. Iar bunatatea si altruismul nu fac casa buna cu nefericirea. Am incetat de mult sa mai cred in sfinti, in fapturi cu aripi albe si cu praf de aur pe degete. Si de asemenea, nu cred nici in consternarea celor buni si parasiti.
Trebuie sa fii cel mai naiv om din lume ca sa nu simti ca relatia ta e rece oricate focuri si betisoare parfumate ai aprinde tu prin apartament. Trebuie sa traiesti in cea mai grosiera bula ca sa nu iti dai seama ca, de fapt, tu de luni de zile incercai sa resuscitezi un cadavru care data de alte luni de zile. Stii ca el nu te mai iubeste si o stii de mult, iar prin “sacrificiile” tale nu incerci altceva decat sa ii distragi lui atentia de la acest “adevar marunt”. Il ingropi in caldura ta si speri ca el nu-si va da seama ca propriul sau corp este rece. Si orice ar fi reusit Isus cu Lazar, tu nu vei izbuti acelasi lucru, fii sigura de asta.

Una dintre cele mai urate scene intr-un posibil conflict amoros este cea care presupune “scoaterea ochilor”. Daca el nu vede singur cat am investit in aceasta relatie, hai sa-i deschid eu ochii. Sa-l fac sa cada in genunchi de recunostinta. Sa-i storc lacrimi in fata generozitatii mele. Spectacolul e urat, tusele ii sunt grosolane si nu mai are nimic din frumusetea atribuita acelor inimi pure, curate. Si atunci unde mai e bunatatea si imacularea? Implorarea unei recompense parca nu intra in portretul robot al altruismului, nu? Sacrificiile, daca se fac, se fac in tacere. Daca gesturile tale nu sunt indeajuns de graitoare, daca ele nu reusesc sa clinteasca nimic in el, cu atat mai putin o vor face reprosurile si degetele indreptate acuzator.

Poate ca vi se va parea paradoxal, dar cred ca de la un punct incolo gesturile facute de dragul celuilalt incep sa fie la fel de dezirabile ca niste lanturi. Se intampla ca el sa-ti raspunda tafnos dupa ce l-ai anuntat ca i-ai pregatit desertul preferat? Se intampla ca el sa se poarte ca un nemernic dupa ce i-ai spus ca ai luat bilete la concertul trupei care interpreteaza “cantecul vostru”? Sunt primele semne. Si odata ce au aparut, nu mai poti pretinde ca nu stii. Scuza-mi sinceritatea, dar desertul ala nu ii mai place. Si nici “melodia voastra” nu ii mai gadila urechile. Iar tu o stii la fel de bine. Doar te faci ca nu vezi si nu auzi.