Cercul incins

Poate ca nu mai stii ce sa spui. Poate zilele ti-au devenit goale si nimic nu te mai umple. Poate te simti ca o marioneta, oasele iti sunt pline de aer, intreg corpul este lipsit de substanta si, cu toate astea, are o greutate insuportabila. Noptile trec ucigator de incet, cearsafurile iti sunt straine, nu mai esti in stare sa articulezi nicio explicatie coerenta si ai vrea atat de mult sa nu mai stii, sa-ti pierzi memoria, sa uiti gesturile. Mai mult decat orice, ai vrea sa dormi.Un somn greu, somnul pamantului si somnul pietrei.

Tot ce e urat si tot ce e frumos te raneste de moarte. Te intrebi de ce rana nu e atat de adanca incat sa pierzi si ultima picatura de sange, singura care te mai leaga de aceste ruine fumegande. Sangele se transforma intr-un fir intins prin venele tale, supus unei presiuni aride. Este arc si astepti in zadar zvacnirea sagetii.

Tot ce ai invatat, ai uitat si nicio idee, nicio teorie nu-ti sar in ajutor. Carnea nu asculta de logica si te ridici buimaca, naucita, ca si cum ai fi primit o lovitura in plex. Te tarasti pana in bucatarie, iti faci o ceasca de cafea si privesti zile in sir cum margaretele se usuca in vaza. Izvoarele au secat si totul e absurd, mai faci o ceasca de cafea, dar nu esti deloc mai inseninata decat erai acum trei zile.
Vine iar seara. Iti aranjezi patul cu o atentie pe care nu i-ai acordat-o niciodata. Te agati de ordine ca de un colac de salvare. Ordinea e buna, ordinea are logica, e rationala. Spre deosebire de povestea ta, poveste incalcita, fragmentata, al carei chip te chinuiesti sa-l recompui. O pipai cu degetele, o mirosi, o adulmeci. Nu poti cunoaste nimic in plus, nu poti adauga nimic. Atatea trasaturi are ea care se anuleaza reciproc, tu esti in naufragiu complet si nu-ti poti construi nicio barca.

Sub tine, nu sunt valuri care sa te rasfete, insa. Nu se produce nimic coerent, nimic fluid, totul este atat de… ascutit, totul inteapa, totul raneste, strapunge si nimic nu-ti aduce somnul. In plamanii tai, se afla aer, apa nu te inunda, esti ca o stanca, sapata incet, erodata lent, cu constiinta chinuitoare care refuza sa taca.

Uneori ti-e greu sa vorbesti, buzele ti s-au inclestat, toate sunt inchise si fierb in tine. Simti cum te macerezi, iti impui miscari pe care le abandonezi la jumatate. Atele tale le manuieste altcineva, membrele tale sunt actionate de alte puteri, este o realitate care-ti este dureros reamintita la fiecare pas, la fiecare cuvant pe care incerci sa-l scuipi in afara. Gatul ti-a amortit, s-au strans toate in esofag si in faringe, stai facuta ghem, in nemiscare si in neputinta. Biata marioneta, chipul papusarului tau iti ramane ascuns.

Nu dai drumul la muzica. Te temi de o implozie, te temi de carnea si de unghiile ei. Si vrei sa dormi. Noaptea iti picura secunde si minute in suflet ca uleiul incins. Asculti cu atentie arderile din tine, asteptand o carbonizare totala.

Si, cu toate acestea, stii ca absolvirea nu va veni prea curand. Esti inchisa intr-un purgatoriu, unde tipatul nu poate fi articulat, unde tresarirea carnii si spasmul sangelui au fost abolite. Ramasite de conversatii, fragmente de mangaieri, firimituri de cuvinte, resturi de iubiri colcaie pe pielea ta, iti naucesc vederea si auzul, se inmultesc, se divid, compun imagini halucinante, distorsionate de lumini bizare. Sa fi fost totul un joc al simturilor, o festa jucata de acest papusar al carui chip nu-l poti distinge?

Mai faci o cafea, speli aragazul, incerci sa urmaresti un film, mai privesti cum se scutura margaretele pe masa. Din nou, uratul si frumosul te ranesc, fiecare cu mana sa, unul situat la dreapta, altul la stanga, disputandu-si ce a mai ramas din tine. Pornesti in urma, incercand sa aduni fragmentele amputate si risipite pe drum, inecate in praf si puf de papadii. Din cosul pe care-l tii pe brat, curg toate, se intorc in tina, dar inca nu si in uitare. Stralucesc ca niste cioburi piedute pe un drum prafuit, arzand in soare. Nu si in uitare. Si ma intreb de cate ori iti vei mai taia calcaiele si talpile, trecand peste ele.