Nimeni nu este indispensabil. Se tot spune asta, dar parca tot refuzam s-o intelegem. Ne cocotam pe un podium si asta face tare rau. Noua si relatiei. Militez pe aceasta cale impotriva mea si a tendintelor de agenda din mine.
Doamnelor si domnilor, recunosc, cu mana pe inima, ca uneori amorul imi sufla importanta in aripi. Cred ca sunt un soi de om providential si ca ce bine ca sunt acolo ca altfel s-ar narui toate, sufleul s-ar pleosti ca un caine plouat si florile s-ar scutura mai devreme. O vreme merg asa, parca sunt si mai inalta cu trei capete, convinsa fiind ca eu sunt motivul pentru care soarele rasare si pentru celalalt. Iar cand nu merg toate unse, e pentru ca nu ma asculta pe mine pentru ca, nu-i asa, eu stiu cel mai bine.
Problema e ca nu sunt singura. Recunoasteti: si voi sunteti asa. Va sunati iubitii sa le organizati mai bine ziua, sa le trasati sarcini si, de ce nu, sa le organizati chiar si gandurile.
Eu una recunosc: am o problema. Sunt o mica dictatoare pe tocuri. Sigur, n-am mustati si nici nu intind mana ca Hitler, dar un soi de “heil” tot pretind chiar daca n-o recunosc fatis. Si sunt ceva mai discreta. Ma insinuez desi fac incercari teribile sa ma las de obiceiul asta. O exista o miscare de tip “dictatoarele anonime”?
Desi, zau, mai degraba, seman cu “to do list”. Detectez cu privirea de parca as face radiografii dentare orice e in neregula. Disec, fac grafice, identific problemele si toate cele o suta patruzeci de surse pe care le-ar putea avea fiecare dintre ele. Apoi, eu si iubitul intram in faza de laborator. Testez tratamente, remedii. Si nu, nu ma opresc la alegerea unui sampon anti-calvitie. Merg mai departe, dincolo de epiderme, in straturile profunde. Sigur, el de prea putine ori stie care este scopul experimentelor mele. Sau ca este cobai.
Si asa ma tot imbat cu panaceul gasit de mine pe bolile identificate tot de mine. Dupa o vreme, chiar si eu sunt convinsa ca sunt indispensabila. Ca, fara mine, bietul om s-ar prabusi intr-o buna zi, ar cadea instaneu din picioare. Sau si-ar schimba starea materiala. Si i s-ar intampla si alte chestii tragice, cum ar fi: ar uita sa-si sune mama de ziua de nastere, ar uita ca garoafele sunt niste flori oribile, ca nu-i sta bine cu turcoaz, ca portocaliul nu prea avantajeaza pe nimeni din partea asta de planeta si ca, musai, trebuie sa-si ia o masina hibrid altfel mor trei pasari mici si cantatoare pe an si un numar greu de estimat de musculite verzi cu tente de movuliu.
Sigur, poate n-as fi indraznit sa va fac marturisirea asta daca n-as fi constatat ca nu sunt singura care umbla mereu cu stetoscopul legat de gat gata sa-l plaseze pe barbatii iubiti si pe colturile care-i inconjoara.
asa e, o facem multe, dar mai depinde si cum. si eu o fac, dar sper ca totusi sunt doar o semi-pisaloaga, nu una completa si ma incurajez ca de multe ori cand m-a ascultat a fost ok; ca poate i-a placut si lui, ca poate de atunci face doar asa, ca poate i-am aratat cate lucruri poti fi frumoase. ii multumesc ca ma suporta in fiecare zi si ca el e cel care cedeaza de multe ori. sper ca motivul pentru care ne suporta este ca ne iubesc 🙂
La naiba, sa faca bine sa ne iubeasca! :))))
Va dati seama ca am ingrosat intentionat tusele. Ca altfel as fi pericol social. 😛