Uneori, relatia de cuplu seamana cu teatrul unui razboi. Asa cum despre Balcani se spune ca sunt butoiul cu pulbere al Europei, in cuplu exista niste zone generatoare de eterne conflicte. Cateodata, conflictul este stins dupa ceva zbateri. Alteori, armistitiul este numai temporar, afectiunii constientizate nu i se administreaza niciun leac si este lasata “sa se vindece de la sine”. Ceea ce, evident, nu se intampla. Ca mai intra in remisie, da, se poate. Dar dupa ceva antrenamente in arta martial-amoroasa, nu ne mai putem fura singuri caciula. Doar stam cu ea in aer, suspendata. El mai aplica o compresa, febra mai scade putin, se evita antibioticele…
Alteori insa se cer interventii in forta. Ca sa folosesc aceleasi teorii din istoria conflictelor armate, uneori, in perioada de criza, doar un razboi poate aranja lucrurile si le poate repune in matca fireasca. Atunci, cineva isi face bagajele, pleaca de acasa, isi gaseste alt domiciliu. Si-si retrage si ambasadele din tara inamica.
Terapia de soc poate functiona mai ales daca, urmand alte cai, s-a esuat si, mai ales, daca celalalt nu parea dispus sa accepte gravitatea problemelor de cuplu, daca le minimalizeaza sau, pur si simplu, refuza sa le ia in calcul.
Cuplurile sunt de mai multe feluri. Unele care actioneaza ca dinamita: se despart si se impaca rapid. Sunt cuplurile cu arderi intense, dar reduse ca durata. Au o capacitate mare de regenerare, dar nu fac fata nici frecusurilor inerente vietii de cuplu. Ea isi face bagajele si se muta la mama o data pe luna, sustinand sus si tare ca nu vrea sa-l mai vada niciodata. Bomba atomica fara preaviz. El tranteste usa si pleaca la amicul din liceu cand ti-e lumea mai draga. Partea buna e ca-si iarta usor “transgresiunile”, partea rea e ca se confrunta cu aceleasi probleme de ani de zile.
Alte cupluri ard insa ca o lumanare. Flacara constanta, de durata. Mica, dar permanenta. Nu creeaza valvatai, nu sar scantei, dar sunt ceva mai cerebrali si-si pot anihila sursele de conflict ceva mai eficient. Tin unul la altul, isi pretuiesc relatia si nu scot munitia grea cu una, cu doua. Totusi, atunci cand se umple paharul, revarsarile nu mai lasa niciun fir de iarba in picioare. Holdele sunt parjolite si mortul chiar mort nu se mai intoarce de la groapa.
Mai exista si o a treia categorie. Putin mai pragmatica. Nu se iroseste in arderi intense, dar se si plictisesc uitandu-se la lumanare. Ei au o butelie si, in functie de cine are acces la robinet, se duc si negocierile. “Daca nu faci asta, plec. “Daca nu schimbi ceva, te parasesc”. Uneori functioneaza, alteori, nu. Amenintarile repetate sunt ca un cutit care se toceste treptat. La inceput, a taiat. A determinat hemoragii, a fortat si a ingenuncheat orgolii. Cu timpul insa, daca e vanturat la orice ocazie, “adversarul” nu mai e la fel de inspaimantat. Doar stim ce abilitati de adaptare avem. Iar raportul de forte se schimba. Cine vantura un cutit bont e in pozitia de inferioritate. Tot spilul e ca si celalalt sa vada asta. Si oh, o va vedea intr-un final.
Relatiile de cuplu nu sunt matematice. Chimia dintre oameni e una complicata, cu tot felul de compusi. Eu nu sunt doar eu, cea de acum. Ci sunt suma tuturor “eu”-urilor mele trecute, suma tuturor care au poposit in viata mea, poeziile pe care le-am citit, cantecele care m-au infiorat, modelele de care poate nici n-am fost constienta. E ametitor jocul fatetelor unui om. La fel, nici el nu e simplu de decriptat, suntem bucati de puzzle-uri enorme, de mii si mii de piese.
Sa chemam un negociator? Castile albastre?