Dependentii de despartiri

Despre dependenta de dragoste s-or fi scris carti multe, de la Freud incoace, daca nu cumva si de la Freud incolo. Culmea, dupa ce s-au scris toate aceste carti, s-a descoperit ca ea, dependenta de dragoste, chiar exista. In sensul ca e un proces neurologic, care se vede la tomograf cum s-ar vedea un organ intern la ecograf, nu e doar asa, o chestie psihologico-filosofico-romantico-intuibila. S-a descoperit ca dragostele sfarsite, despartirile in esenta, creeaza o stare de sevraj asemanator oricarui alt drog. Ma rog, mai amplu sau mai discret, dupa caz si dupa natura persoanei.

In dragoste, exista doua momente in care te simti viu: inceputurile si sfarsiturile. Nu stiu unde am citit asta si nici n-am chef sa caut acum (as face pariu ca un francez si mi-e frica sa nu fi fost Bruckner, fiindca nu prea mai e cool sa citezi din Bruckner). Asta ar fi un adevar facil, daca ar fi aplicabil tuturor oamenilor. Dar nu e. Oamenii care iubesc cu adevarat se simt morti, nu vii, atunci cand dragostea lor da ortul popii. Fraza de mai sus e aplicabila celorlalti, celor ca mine. Celor pe care ii subordoneaza uneori nevoia de a da cu piciorul in tot ce au construit. Celor care simt voluptate acolo unde altii vad doar esec. Celor dependenti de despartiri.

Citeste si:  Cand concepem primul copil?

E, oarecum, cam ca la parfumurile bune, care au intotdeauna trei note: sunt importante cele de varf, pe care le simti imediat, cateodata prea aspre, dar extrem de importante atunci cand te lasi sedus de el si il cumperi, si cele de baza, de final, cele care raman acolo pana la sfarsitul petrecerii, atunci cand te intrebi: „mai miroase?”. Notele de mijloc, desi sunt esenta parfumului, nu prea conteaza.

Revenind la dependentii de despartiri, nu stiu de cate feluri or fi – sau om fi. Cred ca multe. Eu am identificat vreo trei, dar sigur imi mai deschideti voi ochii.

O sa-i mentionez primii pe cei care iubesc narcisist, nu pentru ca ar fi cei mai relevanti, ci pentru ca vreau sa scap repede de ei. Ei sunt falsii dependenti de despartiri. De fapt, lor le lipseste adrenalina inceputurilor, pentru ca au mereu nevoie de cineva nou, care sa le spuna cat sunt de frumosi, de destepti, de buni. Pentru ei, despartirile devin o nevoie prin prisma nevoii de inceputuri. Lacrimile sunt reale, de buna seama, dar una e cand le versi la un film trist, alta e cand le versi la mormantul unui parinte.

Citeste si:  Cadavrele dragostei se gasesc pe FB

Pe urma, sunt cei care iubesc cu guma de sters in dinti. Ca un nepriceput desenator in carbune, care si-a gresit schita si, in loc sa ia totul de la inceput pe o coala noua de hartie, prefera sa stearga cu guma. Nu mai conteaza ca lasa urme, nu mai conteaza ca nimic nu va mai fi vreodata pur, important e ca poti muta punctul de fuga mai sus, mai jos, mai incolo un pic. Ei sunt cei mai nenorociti dintre dependentii de despartiri, pentru ca traiesc cu senzatia ca treaba asta poate merge la infinit. Ceea ce – intrebati orice grafician – nu e adevarat. Ei sunt cainii care rup lantul doar pentru a se culca, liberi, in cusca. Ii recunoasteti usor, ei sunt cei care spun cu voce tare „adio”, iar in sinea lor „la revedere”. Ar putea sa spuna ca au nevoie de o pauza, dar n-ar mai fi la fel trairea, n-ar mai avea motiv sa-si planga de mila, pe umerii tuturor prietenilor, ca au ramas singuri/singure. Prefera sa se desparta, doar ca sa se impace.

Citeste si:  Luna de miere perfecta

Iar la final sunt cei care trebuie sa dea de pamant cu lumea, neputand separa dragostea de restul universului. Ei nu cunosc cale de mijloc, ca sa schimbe, trebuie sa schimbe tot. Se aseamana, intrucatva, primei categorii, pentru ca si pe ei tot nevoia de noi inceputuri ii face sa apeleze cu consecventa maniacala la metoda sfarsitului. Doar ca ei nu cauta sa li se reconfirme ca ei insisi sunt ce-au mai fost, ci ca lumea e, totusi, ce le-a parut candva. Ei isi pedepsesc dragostea pentru a spala pacatele lumii. Suna atat de bine, incat ma ambitionez sa cred ca din aceasta ultima categorie fac parte si eu.

Prietenii imi spun, ce-i drept, ca as face parte din categoria a doua, iar fostele iubiri m-ar include fara ezitare in prima categorie. Dar de unde era sa stie ele?


12 Comentarii
  1. eu nu prea am inteles textul asta. nu pentru ca n-ar fi limpede si bine structurat, dar sunt eu mai corigenta asa, la materia asta. fara urma de ironie, zau. deci, oamenii care se simt vii, atunci cand traiesc vreun sfarsit, nu iubesc cu adevarat. bun, dar eu nu cred ca exista oameni care se simt vii, cand le bate despartirea la usa. aa, ca unii se bucura de voluptatea mortii, da. acu\’, fiecare cu cat de stransa e relatia lui de prietenie cu propria moarte. dar n-am stat eu la fundul fiecaruia sa stiu ce a simtit, asa ca nu vreau sa-l contrazic pe francezul cu pricina.

    doar atat voiam sa spun: ca mi se pare mai aievea (ca sa folosesc un cuvant pe care l-am perceput aproape intreaga viata cu sens opus, celui real) ca inceputul sa semene moartea, decat sfarsitul cu viata. de ce atunci toata lumea se bucura de inceput, si doar cativa de sfarsit? pai cred ca raspunsul este la indemana: ca doar binecuvantarea aia completa, de la inceput, ne poate impaca pe toti, fara exceptie, cu tot ce ar putea fi dincolo.

    si, as mai inclina sa cred ca dincolo de morti, vii, mai exista si aia care se simt nicicum. doar singuri si atat. si cand spun singuri, ma refer la o pustietate absoluta. toata lumea a fugit de pe pamant si ai ramas intr-o bezna deplina. ei, deznadejdea asta mi se pare mai cumplita decat viata si moartea la un loc.

  2. Oricat ar suna de paradoxal, cred ca tocmai faptul ca se simt morti atesta faptul ca sunt vii. 🙂

    Deci, francezul, Bruckner sau nu, avea dreptate.

  3. @Iarina: Sincer, la prima vedere asa am crezut si eu. M-am gandit pe urma mai bine: Nu seamana deloc genul ala de moarte vie, senzatia de sfarsit de festival, cum zice cantecul, cu senzatia de viata moarta, cu senzatia de capat de lume, de bezna deplina – ca s-o citez pe tania. Raman la parerea mea.

  4. Te desparti doar fizic. Nu exista moarte, ci doar trecere catre altceva. Sunt stari care fac parte din esenta ta si ti le aduci \”in tine\” de cate ori ai ocazia. Geseala ar fi ca nu vrei sa simti si altceva. Este ca o mancare care iti place si cauti sa o mananci destul de des, desi nu ar fi sanatoasa. \”Iti pedepsesti dragostea pentru a spala pacatele lumii\” , pana cand? … dupa parerea mea instinctul de conservare iti declanseaza dorinta de a incerca si altceva , cu pasi mici sa nu te departezi prea mult de la starea care-ti domina spiritul. Pare destul de complexa dragostea, mai bine am alege iubirea.

  5. Imi place articolul mai ales ca am cunoscut cativa oameni care puteau fi incadrati in acest fel dar nu ar fi recunoscut nici picati cu ceara.

  6. celor trei categorii de oameni sfrasitologi li s-ar putea adauga, sigur, multe altele. dar eu tot asupra lor m-as opri, ca prea le-a achitat autorul pacatele, prin descrierea fabuloasa.

    cei care iubesc narcisist, mie imi trezesc cea mai mare mila. si asta, pentru ca asumat sau nu, ei sunt singurii care nu au scapare. nimeni, niciodata n-o sa le fie de ajuns si, cu atat mai mult, ei insisi nu-si vor fi suficienti vreodata. cei din a treia categorie, care se iau la tranta cu toata lumea asta, ma fac de-a dreptul sa plang. si asta, pentru ca desi splendid prezentata de Mihai, reprezinta singura categorie in privinta careia n-am niciun dubiu ca nu cunoaste dragostea. oricat de nobila ar parea la prima vedere, sau citire in cazul de fata, ideea sacrificiului propriei iubiri pentru purificarea lumii, nu este decat un amestec de egoism, inconstienta si mandrie. nu m-a emotionat niciodata, din contra, mitul mesterului Manole, ca sa subscriu intru toleranta si compatimire pentru acest tip uman. parere de rau pentru autoincadrarea autorului am, fireste.

    cea de-a treia categorie mi-a strepezit de-a dreptul dintii, dincolo de descrierea plastica seducatoare. eu as imparti-o insa in doua: cei constienti – masochistii, si cei inconstienti de urmele carbunelui, adica nebunii. primii se indragostesc fara sa-si dea seama tocmai de impuritatea, sau mai degraba de ideea neputintei redobandirii puritatii. oameni care ajung sa tanjeasca intocmai dupa darele alea. nebunii, sau inconstientii, sunt cei care au cea mai mare sansa sa se salveze.

    dar eu raman la aceeasi intrebare: cei care se simt vii, cum spune autorul, sau cei care savureaza voluptatea mortii, ca sunt aceeasi, nu conteaza felul in care ii analizam noi – iubesc cu adevarat sau nu?

  7. si, as reveni si asupra segmentarii propriu-zise.

    cei care simt orgasmul sufletesc in fata si in timpul sfarsitului;

    cei care nu sunt deloc impacati cu aceasta moarte. in aceasta categorie ii var, in capul meu, pe cei care isi asteapta moartea fizica si, cateodata o provoaca. cei care miros a moarte si, de aici, consecintele cat se poate de concrete: vicii, uratenie, risipirea constienta a tot ce inseamna pana ieri viata lor.

    cei care nu se simt nicicum sunt cei care continua cu rutina lor zilnica degeaba, sa zic asa. Sisifii. de-asta n-as fi de acord cu Mihai cand spune ca asta este cea de-a doua categorie, cea a celor care isi traiesc viata moarta. n-o sa-mi spuneti acum ca Sisif era viu sau mort. de ei mi se rupe mie sufletul, pentru ca pentru ei, nici viata, nici moartea – orgasmica sau imputita – nu-si mai au rostul.

    ceva imi spune insa ca, dependenti sau nu, putem trai toate cele trei sfarsituri, din pacate, in aceeasi viata.

  8. Dar cei care se simt liberi, aia in ce categorie se incadreaza?

    Au si ei tresarirea satisfactiei, sunt dependenti si ei, but they aren\’t suiting with any of those categories.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.