Dragostea e mioapa

Un cliseu ne bantuie dintotdeauna si, cum avem pretentia ca suntem fiinte educate, urbane si, mai nou, emancipate, avem tendinta de a-l respinge cu o simpla ridicare din umeri si o fluturare a mainii: „Dragostea e oarba”. Eu nu stiu sigur daca e oarba, dar cu siguranta e mioapa si isi uita mereu ochelarii acasa. Ea pipaie acolo unde ar trebui sa vada. Lumina e stinsa acolo unde ar trebui sa straluceasca cu puterea unor sute de wati.

Sunt voci care sustin ca inca din primul moment, barbatii catre care ne indreptam atentia si favorurile emit, in mod inconstient, niste semnale care ar trebui sa ne puna pe fuga. Ca exista in datele unei relatii anumite aspecte, le-as zice, predestinate. Insa noi suntem cei care, asemenea eroilor din tragedia greaca, alegem sa ignoram semnele pe care ni le trimit zeii. Si zeii se razbuna mai tarziu, negresit.

In mod cert, atunci cand spunem „da” celei de-a doua intalniri, nu o facem in mod intamplator. Celalalt pare, in momentul respectiv, sa raspunda unei nevoi neconstientizate poate. „Eu sunt slaba, atunci imi aleg un partener puternic, care sa ma domine si sa ma protejeze.” Raporturile de forte se stabilesc inca de la primele contacte, iar pe parcursul relatiei fiecare isi preia rolul si il aprofundeaza. Numai ca, in timp, isi fac aparitia fisurile, neconcordantele, faliile.

Citeste si:  Ani multi de dragoste

Daca am fi intelepti. Daca nu ni s-ar impaienjeni privirea din pricina hormonilor amestecati periculos cu sperantele si iluziile. Daca nu s-ar verifica de fiecare data afirmatia lui Pascal „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Dar ratiune care le va cunoaste si intelege mai tarziu, poate mult prea tarziu. Micile rani apar de la inceput. Ceva ne sacaie, ceva ne irita ca o afta veche undeva, in cerul gurii. Dar le ignoram. Nu dam importanta pentru ca, asa cum spuneam la inceput, suntem mioape. Alte lucruri, alte nevoi despre care credem ca ne vor fi satisfacute, arunca intr-un colt de umbra aspectele mai putin „aratoase”, sordide, enervante. Dupa aceea, confruntate fiind cu esecul, spunem lucruri de genul „Ar fi trebuit sa-mi dau seama de cand a facut asta sau asta.” Nu pretind acum ca ar trebui sa-i spunem adio pentru ca isi lasa sosetele prin casa sau nu pune dopul la tubul de pasta de dinti. Insa daca te pune in situatii dificile in fata prietenilor, daca e arogant, daca nu tine cont de parerea ta, atunci probabil ar fi cazul sa actionam. Pentru ca ei singuri ne pun in garda. Pentru ca avem de-a face cu o nefericire anuntata.

Citeste si:  Simtul gustului si legatura lui cu sexul oral

Frustrarea si dezamagirea sunt cu atat mai mari cu cat gradul de maturitate al perceptiei asupra celuilalt este mai scazut. Daca il privim pe celalalt ca pe un binefacator, ca pe un salvator, ca pe cel care ne va umple si ne va completa, asta inseamna ca ne privim pe noi insene ca fiind niste fiinte incomplete, bolnave, care au nevoie si reclama vindecare, implinire. Simtim atunci ca am fost inselate, pacalite. Pentru ca, la inceputul oricarei relatii, „semnam” un contract. Dupa un timp, vedem ca nu s-a facut nicio “livrare” si nemultumirea isi face aparitia. Ii reprosam celuilalt, il acuzam. Ceea ce uitam este ca fiecare semneaza un alt contract, ale carui date nu sunt pe deplin constientizate. Ca si cum noi am dori o sofa, iar producatorul crede ca ne trebuie un scaun pe care ni-l si livreaza. Primul conflict serios in acel moment se declanseaza. El izbucneste atunci cand sesizam „pacaleala”. Are puterea de a destrama un cuplu sau, din contra, ofera ocazia unei „renegocieri”. Depinde de cei doi daca semneaza, de data aceasta in mod constient, noul act constitutiv al aliantei lor.

Citeste si:  Iertam sau uitam?

Exista insa si un alt tip de debut al unei relatii, cazul fericit. In care il iubim pe celalalt pentru ceea ce e (si deslusim in mod real ce calitati si defecte are), in care nu asteptam schimbari revolutionare, in care celalalt exista independent de noi si noi existam la randul nostru. In care nu asteptam vindecare, nici consolare. Un astfel de cuplu va avea cu siguranta o relatie de durata pentru ca niciunul dintre ei nu il insarcineaza pe celalalt cu un rol si o responsabilitate pe care acesta nu si le doreste. Acolo unde nu e niciun pacient, nici nevoie de medic nu este.

Sa incerci sa-l schimbi pe celalalt s-a dovedit de prea multe ori o utopie ca sa mai putem spera intr-un plan atat de riscant. Da, se pot corija anumite comportamente de ordin superficial, anumite obiceiuri, insa nu se poate altera esenta, ego-ul, personalitatea. Nu il putem schimba, ci doar manipula, iar o asemenea strategie nu e deloc sanatoasa si nu e recomandata nimanui.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.