Drumul de la iubire la ura

Doi oameni se iubesc. Iubirea ii umple, le picura in suflet entuziasm, atasament, gustul dulce al unei victorii pe care nu stiu cum au obtinut-o. Si, intr-o buna zi, ajung cei doi oameni sa se urasca. Ura ii umple si ea. Ii umple si ii lasa epuizati, zacand in asternuturile botite si racite. Izvoarele au secat si totul are un gust acrisor, gust al frustrarii. Si al neputintei.

Ura este capabila sa lege la fel de mult ca iubirea. Si cei doi se gasesc prinsi in bratele ei puternice, care ii lasa fara energie. In fiecare noapte, rezervele se umplu si a doua zi debordeaza in certuri si jigniri, in scrasnete, in unghii implantate in carne.

Intr-o buna zi, ei se agata de o fantezie. Si incearca sa aprinda focurile stinse de pe dealuri, care le luminau altadata noptile. Vor sa evadeze. Ceva din gustul cafelei si al portocalelor dimineata ii face sa-si aminteasca de alte momente, cand erau capabili sa se bucure, sa se intinda unul spre altul fara ranchiuna, sa nu mai arunce unul asupra altuia lesurile frustrarilor lor. Vor sa dea carne fanteziei, vor s-o traiasca cu propriul lor trup imbatranit si flasc. Si nu pot. Solul neputintei le-a prins radacinile si nu le mai da drumul. Se incheie scurte armistitii. Acuzatiile curg de o parte si de alta. Se reconstruieste ceva, se dinamiteaza a doua zi. Uneori se fac si copii. Copii de care picioarele obosite ale parintilor ajung sa se impiedice mai tarziu, confundandu-i cu niste suporturi pentru bietele lor membre.

Cam un astfel de tablou ne prezinta filmul „Revolutionary Road”, pe care nu obosesc sa-l recomand in ultima vreme, mai ales celor care vad in cinematografie mai mult decat divertisment. Un film care, mai mult decat sa ma puna pe ganduri, m-a nelinistit. M-a pus intr-o pozitie lipsita de confort. E ca si cum ar fi facut sa-mi apara un punct dureros pe limba pe care nu ma pot abtine sa nu-l ating.

Cum ajung iubitii puternici, stralucitori, care lumineaza o camera prin simpla lor prezenta sa fie niste fiinte amare, inraite? Ce zeu intervine si schimba din nou vinul in apa murdara, statuta? Cum este posibil ca, odata ajuns acolo, pe taramul cu lapte si miere, sa pierzi tot ce ai cucerit si sa te intorci aici, in valea plangerii? Cum se pierd pe drum dezmierdarile si betia trupului, clipele de fericire pura, nealterata, neintinata, aparute ca din senin? Cum apar ulcerul urii, migrena intolerantei, eruptiile irascibilitatii?

Filmul nu ii va lasa reci pe cei care-si vad relatia ajunsa ca intr-o balta calduta. Caci dupa balta calduta, mai ales cand stii ca marea inseamna cu totul altceva, nu acest ochi de apa verzui-galbuie, drumul nu se incheie. Frank si April, eroii din film, isi vad relatia degradandu-se pe zi ce trece. Si fiecare dintre ei contribuie din plin la asta. Vor sa se salveze si nu pot. Ii tin in loc neimplinirile personale, uratenia, conventiile, toate piedicile din lumea asta.
Caci intr-o relatie, nu ai de luptat numai cu tine. Lumea intreaga e impotriva. Visurile tale se ridica impotriva, visurile lui, o imagine de care te-ai indragostit candva si care nu-ti mai iese din minte acum, tarandu-te dupa ea, intr-o fictiune care-ti pare a fi salvatoare, cuvintele, nepriceperea noastra in a ne folosi de ele, hormonii, substantele, gusturile, vremea, viziunile personale si principiile pe care uneori doar avem impresia ca le avem, impodobindu-ne cu ele pentru a ne ascunde goliciunea intima, pentru a ne da substanta. Si peste toate, luciditatea care toarna acid peste rani: stii ca vei sfarsi la fel ca ceilalti, ca parintii si prietenii pe care i-ai vazut esuand, ca toata lumea, dupa ce ti-ai jurat ca tie nu ti se va intampla.

Intr-o buna zi, te trezesti ca nu mai suporti felul in care mananca. Nu mai suporti faptul ca isi taie toata bucata de friptura. Ca face bancuri cu blonde. Ca nu-i place berea neagra. Ca ii place muzica lautareasca. Ca lasa ambalaje goale in frigider. Ca vrea sa te tina de mana pe strada. Ca te suna prea des. Ca te suna prea rar. Nu mai suporti. Si asta nu-ti da pace. E ca o mancarime. Se hraneste din propriile false remedii. Nu te suporti pentru ca nu-l mai suporti. Sentimentul te devoreaza, iti macina relatia si viata din temelii si te trezesti neputincioasa, fara sa poti apasa un buton magic de „rewind” pana la momentul in care ai gresit, in care ai facut alegerea nepotrivita, in care ai spus un cuvant care nu trebuia spus. Nu poti schimba nimic, nicio culoare, nicio tusa din tabloul sumbru care ti se deschide in fata.

Portocalele au putrezit, cafeaua este ranceda.