Femeile – niste Don Quijote ai relatiilor pierdute?

„M-am sacrificat pentru relatia noastra”.
„Am suportat toate acestea pentru copiii nostri”.
„Am sperat ca se va schimba”.
„Am crezut ca, daca am rabdare, va fi din nou omul care a fost odata”.

Cine credeti ca a spus cele mai de sus?
a. o femeie.
b. un barbat.

Femeia – ostean neobosit

S-o recunoastem, majoritatea a votat: o femeie. De ce sunt femeile mai pasibile de ideea unui sacrificiu? Uitandu-ma in jurul meu, observ un lucru: cele care raman sa vasleasca in barca scufundandu-se a unei relatii sunt, mai mereu, femeile. Barbatilor le este mult mai usor sa plece. Odata ce si-au constatat nefericirea, trag barca la mal, isi pun traista in bat si p’aici ti-e drumul. Ele, insa nu. Ele raman, transpirate, obosite, extenuate, si vaslesc, vaslesc, vaslesc la nesfarsit.

De ce ne agatam atat de tare de gatul lor? De ce ne prindem si nu ne dam seama ca, in loc sa salvam ceva, devenim noi insene niste pietre de moara pentru o relatie deja muribunda?

Atunci cand astepti si astepti ca cel de langa tine sa-si schimbe atitudinea, sa te respecte mai mult, sa te iubeasca mai mult, atunci cand speri, dupa patru ani de zile, ca in al cincilea isi va aminti cand e ziua ta de nastere, atunci cand te gandesti ca dupa n vacante pentru care el a hotarat destinatia, ca in anul n+1 te va intreba si pe tine unde ai dori sa mergi, lucrurile sunt deja pierdute. Si nu de putin timp. Ci, probabil, chiar din prima clipa.

Sunt femei care aleg sa lupte. Si isi folosesc toate armele, seductie, rabdare, compasiune, intelegere. Isi pun toata energia in salvarea unei relatii, dau si daruiesc si n-au moment de odihna, si se chinuie si strang din dinti si ziua recompensei intarzie sa apara. Ce as dori eu sa le transmit acestor femei, oricat de crud ar suna: ei nu dau doi bani pe eforturile voastre. Imi pare rau sa va dezamagesc, dar sacrificiile repetate devin neglijabile. Asta in cel mai bun caz. Cu alte cuvinte, ei de-abia daca mai observa ca, in numele lor, o alta fiinta umana isi uita propriile nevoi, se anuleaza complet pe sine, renunta la orice i-ar putea face placere. Asta in cel mai bun caz. In cel mai rau: sunt de-a dreptul iritati de eforturile voastre. Binele facut ajunge sa fie resimtit ca un lat strans in jurul gatului, ca un ghem de par care-i sufoca si pe care il vor expectora, mai devreme sau mai tarziu.

Rabdarea, toleranta, gura inchisa atunci cand iti vine sa urli – nimic din toate acestea nu va salva o relatie. O relatie nu poate fi salvata decat de iubire, or daca aceasta s-a stins, oricare ar fi motivul, orice am face, oricat am invoca zeii, oricate dansuri ritualice am deprinde, nu vom reusi o resuscitare a ei.

Barbatul – miza plictisita

De ce totusi femeile sunt mai incrancenate decat barbatii? Nu neg ca sunt si barbati care incearca sa-si recladeasca o casnicie, o relatie. Insa ei renunta mai repede. Nu se transforma, decat rareori, in cazuri patologice ale andurantei umane. Or atunci cand traiesti cu un les in casa, un les care nu reactioneaza la niciunul dintre stimulii pe care incerci sa-i supui atentiei sale si situatia aceasta dureaza nepermis de mult, este clar ca situatia este cel putin bolnavicioasa. De ce dependenta noastra fata de ei este mai mare decat a lor fata de noi? Si atentie, aici ma refer la legaturi exclusiv afective, nu la relatii care sunt mentinute pe alte considerente decat cele sentimentale („el castiga mai bine decat mine”, „nu m-as descurca singura”, „ma arata lumea cu degetul” etc).

Aruncati prosopul!

Sunt atat de triste femeile Don Quijote. Cu cat incrancenarea lor este mai mare, cu atat situatia este mai tragica. S-ar zice ca instinctul de supravietuire le-a intrat intr-o faza de hibernare. Pierd orice preocupare legata de persoana lor si respira numai pentru celalalt. Nu neg sacrificiile din iubire, ale unor Romeo si Julieta, insa atunci cand gestul este in zadar isi pierde din frumusete, cand nu gaseste un sol fertil pe care sa rodeasca, cade in derizoriu. Cade in disperare, iar asta nu miroase a trandafiri, ci din contra, emana un iz deloc sanatos. Recunosc, pe mine ma dor ochii si ma inteapa ceva ori de cate ori vad urmatoarea scena: ea, blandetea intruchipata, ochii umezi, vocea catifelata, gesturi tandre, numai lapte, numai miere, el taios, voce de topor, privire haituita, ridicari iritate din umeri.

Dragele mele, atunci cand mierea nu e dorita, devine gretoasa. Atunci cand o mangaiere nu e ceruta, devine piscatura. Atunci cand tandretea nu e cautata, devine hartuire. Poate ca suna incredibil de crud ceea ce sustin eu, dar stiti si voi ca am dreptate. Dati-va si dati-le drumul. Respirati din nou. Nu mai filtrati lumea prin ei si poate veti observa alte motive pentru care merita sa zambesti, sa te trezesti dimineata. Ingrijiti-va ranile si nu mai asteptati sa vi le oblojeasca ei. Nu o vor face!