Fereastra cu gelozii. De la pasiune la ciuda, entuziasmul meu vs. capra vecinului

Ferestrele biroului unde scriu acest text sunt acoperite de niste jaluzele verticale, galbene si defecte – li s-a rupt una dintre sforile de culisare, asa ca trebuie sa le tin permanent trase. Rolul lor este de a impiedica lumina – si odata cu ea, privirea altora – sa ma gaseasca. Ar fi trebuit sa pot sa aleg cata lumina intra, insa, asa cum v-am spus, mecanismul s-a defectat.

Interesant e ca intre aceste jaluzele si una dintre cele mai stranii convulsii ale sufletelor noastre, gelozia, exista o puternica legatura etimologica. Gelozie – jaluzele. Seamana, nu?

La francezi, legatura s-a pastrat intacta pana in ziua de azi. Fenetre a jalousies, spun ei, desi nu se refera la o fereastra cu gelozii.

Sa va povestesc.

Mai intai a fost zelos – cu accent pe prima silaba, pentru ca suntem in Grecia Antica. Elinii numeau astfel entuziasmul, iar latinii le-au luat cuvantul cu tot cu semnificatie, modificandu-l numai un pic. A aparut zelus. Primele traduceri romanesti ale Bibliei redau zelul prin ravna. Adica pasiune, dorinta de a face un lucru bine, dorinta de a te bucura de ceea ce faci, de ceea ce ai, de ceea ce esti, pana la urma. Un om zelos (zelosus) era un om bun.

Inca din vremurile antice, s-a constatat totusi o problema: zelul e bun la casa omului, dar ce ne facem cu excesul de zel? Si uite-asa, au aparut zelotii. La inceput, zelotii erau acei adepti foarte rigurosi ai religiei iudaice (cam ca fariseii). Un fel de nationalisti ai secolului I. Entuziasmul lor a devenit fanatism. Dragostea pentru poporul lor a devenit ura pentru Roma. Ura a devenit razboi, iar razboiul s-a soldat cu distrugerea Ierusalimului, in anul 70 d.Ch.

Deci, vedeti, prea multa pasiune strica.

Revenim la oamenii zelosi. Limba latina a devenit italiana, iar zelosul a devenit geloso. Dar tot cu sensul de om pasionat de ceea ce face.

Abia in secolul al XV-lea, Giosafat Barbaro, ambasadorul Republicii Venetiene in Persia, a dat, pentru prima data, o conotatie sexuala cuvantului gelos, raportand despre musulmanii ale caror sotii isi acopereau fata cu voal. Gelosia se chema voalul, marama, hijabul; geloso era cel care incuraja folosirea acestei perdele.

Observam deci ca sensul primar al geloziei de azi nu prea mai are de-a face cu entuziasmul grecesc, ci mai degraba cu religia islamica.

In plan secund, au aparut jaluzelele, „geloziile” care nu mai acopera chipuri, ci ferestre. Francezii folosesc uneori cuvantul „persiennes” pentru a denumi storurile, transperantele – exact din aceeasi cauza – asemanarea lor cu hijabul musulman.

Dictionarul explicativ din 1939 e foarte simpatic in definirea geloziei: „Frica de a nu fi alta persoana iubita in locul tau; ciuda* de a vedea alta persoana iubita in locul tau. Invidie, ura ca e altul mai fericit decat tine.”

Observati, acum 70-80 de ani, gelozia inca mai pastra ceva uman. Gelosul cauta dragostea si era speriat sa n-o piarda. Cauta propria fericire, dar cu coada ochiului tragea la fericirea celuilalt: ar cam fi vrut sa moara capra vecinului.

Acum, gelozia nu mai e nici macar atat. Nu mai e frica, e chin. Nu mai e legata de fericire. In ultimul DEX, gelozia e negativitate seaca:

GELOZÍE, gelozii, s. f. 1. Sentiment chinuitor si obsedant pe care il provoaca in sufletul cuiva banuiala sau certitudinea ca fiinta iubita ii este necredincioasa. 2. (Rar) Invidie, pizma.

***

Asta e povestea cuvantului. In doua mii de ani, entuziasmul si pasiunea legate de propria noastra viata au devenit ba chin si obsesie, ba invidie depersonalizata.

***

Sufletelor noastre nu le ia, uneori, nici macar o zi ca sa parcurga drumul milenar al cuvintelor. Ne trezim iubind si ne culcam chinuiti de ura. De ce? Pentru ca repetam greselile etimologiei: mai intai, ne stricam pasiunea prin exces de zel. Apoi, vrem sa ascundem ceea ce iubim. Iar in final, constatam ca e suficient sa fim partasi la fericire. Vrem sa avem monopol asupra ei. Vrem totul sau nimic. N-avem sange de persan, dar vrem persiene. Cu ce ne-am putea alege?