Invatati-ma sa imi cer iertare!

Am un mare defect: mi-e greu sa cer iertare. Stiu ca am gresit, fac o mutra spasita, ma mut de pe un picior pe altul, ma mai fatai, imi mai rasucesc o suvita de par, ma mai trag de degetul mic, zambesc tamp, fac orice, numai sa nu pronunt cuvintele alea. Cand vad ca situatia e mai grava si gesturile mele enumerate mai sus nu o salveaza, fiind nevoita sa imi rasucesc limba si sa pronunt cuvintele magice, simt cum sap o groapa cu buzele sub picioarele mele si pic in ea cu viteze supersonice. Desigur e o iluzie, pentru ca doua secunde mai tarziu, ma gasesc tot acolo, asteptand, cu inima mai stransa decat o smochina stafidita, reactiile.

De ce ne e atat de greu sa ne cerem scuze? Sau sunt eu singura care simte asa? De ce lucrurile nu functioneaza matematic, stiintific, de ce se ivesc mereu tot felul de obstacole? Ok, stiu am dat-o in bara, am falsat, am cantat aiurea, am incurcat ritmurile, m-au dus pe carari gresite, m-am pierdut, am petrecut o groaza de timp pe coclauri. Acum m-am intors. Nu se vede cat sunt hainele mele de prafuite? Nu vezi cum atarna atele pe mine? Nu sunt indeajuns de zdrentuita? De ce mai trebuie sa iau si cuvantul in aceste conditii aprige? De ce trebuie sa stau sa vanez cuvinte, in cautarea celor potrivite, sa imi lustruiesc pantofii cand pingelele imi sunt tocite oricum?

Citeste si:  Sexperta: petting periculos si drame sentimentale

Multe dintre voi veti spune ca e o chestiune de orgoliu. Ca eu nu imi constientizez pe deplin vina, ca nu imi asum cu totul greseala si ca din aceasta cauza refuz sa articulez. Insa ceva din mine imi spune ca va inselati. Ca nu e doar asta. Ca trebuie sa mai fie si altceva. Un complex poate, dorinta de a nu semna cu mana si cu gura mea pecetea inferioritatii mele intr-o anumita situatie. Culmea e ca atunci cand reusesc sa scap basma curata, adica atunci cand reusesc sa ma fofilez fara sa spun „iarta-ma”, nu ma simt usurata. Ma simt chiar mizerabil. Ca si cum as fi trisat, ca si cum as fi copiat la un examen la care, desi stiam toate raspunsurile, am dat foaia goala din simplul motiv ca profesorul ma privea fix in ochi.

Pentru ca undeva, in capsorul meu, clipoceste un anumit tip de ideal. Si anume acela al nobletei. Sunt indragostita de ideea unor scuze demne, mustind a verticalitate. Eu, cand imi cer scuze, simt ca ma micsorez in fata lui. Gata, am spus-o, e urat, dar asta e. Pe de alta parte, ma topesc cand vad in ecranizari cum isi cereau scuze eroinele lui Jane Austen, de pilda. Fetele alea nu intrau deloc la apa. Faceau un scurt rezumat, isi spuneau istoria intr-un mod fermecator, fara justificari inutile si lamentari. Si apoi, gata, erau stralucitoare, nou-noute, ca scoase din cutie. Nu sifonate, cu ochii rosii si cu mainile frante, ca mine. Desigur, nici nu asteptau sa vada reactia lui. Ieseau pe usa cu rochiile lor tepene care scoteau fosnetul acela atat de drag mie.

Citeste si:  Ce nu stiai despre sex

Eu nu beneficiez de o asa recuzita. De aceea, scuzele mele sunt scancite, soptite, cu o dictie absolut ingrozitoare. Si sa ma fereasca Dumnezeu ca el sa nu auda ce bolborosesc eu acolo, in lumea mea subacvatica situata la leghe departare. Pentru ca mi-ar cere sa repet si asta ar fi pentru mine ca si cum as avea o rana, as fi turnat deja sare pe ea si acum ar veni Mos Craciun, voios nevoie mare, care, in loc de cadou, ar goli cu pipeta o sticla de otet. Deci, asta e cea mai mare temere a mea. O fac o data, dar, pentru numele tuturor celor patru apostoli, nu-mi cereti sa o repet!

Citeste si:  Fa primul pas, invita-l in oras.

Desigur, mi-e mult mai usor cu ceilalti. Nu foarte usor, dar reusesc, pronunt propozitiile pana la capat, nu mai las cuvinte anapoda atarnandu-le in coada. Am aceasta galusca fierbinte in fata ochilor, o iau si o inghit pe nemestecate. Ma mai ard, dar e ok, ma duc in alta parte sa-mi rearanjez tinuta si sa-mi oblojesc ranile. In iubire, insa nu merge la fel.

Toate se desfasoara sub ochii lui, iar galusca uneori nu mai e galusca, ci e un dovleac, un pepene mutant si nu-l poti ingurgita dintr-odata. Si stai, acolo, la masa, cu el in fata ta, si esti nevoita sa rumegi in prezenta lui si a ochilor lui care sunt pregatiti sa-ti devoreze scuzele pe care le nasti in chinuri groaznice. Iar, daca se lasa cu arsuri si indigestii, tot in fata lui vor avea loc ingrijirile „medicale”.

Si zau ca uneori as pleca intr-o padure, mi-as sapa cu unghiile o vagauna si mi-as captusi-o cu floricele si carti de poezii, bune de pansat buze ranite. Jur ca as face-o daca n-as sti ca trebuie sa ma intorc. Si, bineinteles, sa-mi cer scuze pentru actul meu total necugetat.
Dar daca as trimite un bilet? Si un buchet de flori? Si o cutie de trufe?


7 Comentarii
  1. eu am o alta problema de genul asta; imi este greu sa spun \”te iubesc\”. ii spune prietenei mele la telefon dar parca ma forteaza cineva. mamei nu-i spun pentru ca nu-mi ies cuvintele din gura. e al naibii de ciudat. eu stiu ca o iubesc si atat. nu simt nevoia de a spune cuvintele astea.am vreo problema? ma puteti ajuta?

  2. un articol foarte bun! cred ca majoritatea avem problema asta…..probabil din cauza orgoliului! ne e greu sa recunoastem cand gresim. cine stie?! asa suntem noi oamenii….atat de complicati si totusi acesta ne este farmecul…..

  3. stii…exact aceeasi frica de a cere iertare o are si sotul meu : stie ca a gresit, ca a gresit fata de mine dar nu isi cere iertare. asteapta. asteapta pur si simplu. daca imediat ma pun sa-l frec cu ou si otet ca e badaran sau insensibil , se simte atacat asa ca raspunde tot printr-un atac de genul asta … si gata, atmosfera e stricata si ma mai si trezesc ca e vina mea…. asa ca am schimbat tactica…. il las in pace, apoi merg eu la el sa-l impac, sa-i arat ca-l iubesc chiar daca a gresit si ca asta nu e sfarsitul lumii sau al casniciei, sa-i arat ca nu-l desconsider doar pt ca a gresit fata de mine. iar …surpriza, la un moment data , cand se simte pe un teren sigur si ca nu are nimic de pierdut, vine singur sa-si ceara iertare, dupa jumate de ora, sau de zi, dar sigur vine si imi spune : \”Stii, imi pare tare rau ca nu am fost ok cu tine si te-am necajit, dar uite ce a fost in capul meu atunci….\” si cu asta eu sunt pe deplin fericita , lui ii trece sentimentul de vinovatie, se simte curat , nou-nout, fara sa-i fi sarit vreo aschie din orgoliu. si iar ne iubim frumos si curat si nebun! chestia pe care o stiu sigut e ca fiecare om face in fiecare moment ceea ce crede el ca e mai bine (in general, iar in particular bine pt el insusi) si de aceea in momentul in care constata ca acel bine nu e chiar \”bine\” sau \”bun\” simte o frustrare amara si cumplita . ca desi intentile erau bune, totul a iesit prost. asa ca , oarecum se simte indreptatit sa nu-si ceara scuze, e ca si cum cineva i-ar cere sa spuna ca intentiile nu ii erau onorabile, ceea ce nu e cazut. de aici , cred eu , ca vine acea impotrivire/indarjire de a nu-ti cere scuze si iertare… oricum eu m-am invatat minte …si procedez la fel ca barbatul meu, iar pe el nu il constrang sa-mi ceara scuze …si de atunci certurile noastre s-au redus cel putin cu 85% … eu zic ca asta spune ceva, nu!?!

  4. :)Interesant articolul.In general mi`au placut articolele tale,ai un stil ironic de a spune adevarul omului, sa`si dea seama ca ma uite EXACT asta fac si eu!Da…si eu ma confrunt cu aceeasi problema,nu numai in dragoste(nu ca mi`ar merge tare bine acum in \\\”domeniul\\\” asta dar:-j) .Abia scot acel matzait: \\\”scuze!\\\” cu toate ca stiu ca e pe deplin vina mea,ideea mea e ca…nu stiu daca sunt de ajuns matzaitul asta al meu.Adica..ce rezolva scuzele cand raul e facut,cand am bagat noi cutitul si l`am mai si rasucit? De obicei cand imi iau inima in dinti si rostesc acele cuvinte magice nu fac decat sa astept asa cum zici tu cu inima cat o smochina stafidita si ma aleg cu zambetul ala superior care il urasc ,care ma face sa ma simt pe langa el inferioara si chiar uneori incapabila.Imi trece repede senzatia dar tot nu ma simt impacata:)pentru ca simt ca nu e de ajuns sa cer scuze…cel putin la mine cand cineva imi greseste ,dar nu asa…cand o clacheaza tare nu`i de ajuns sa`si ceara scuze,iertare,nu`mi panseaza ranile nu nimic:) …
    \\\”

  5. Da, e al dracu de greu sa gasesti cuvintele potrivite, momentul propie si asa mai departe.
    Dar, daca gresesti, stii clar asta, dar nu te simti vinovata? Daca greseala ta fata de o persoana, oricare persoana, nu te face sa regreti? Eu patesc treaba asta, mi se intampla sa grsesc in fata cuiva, dar daca nu as face asta simt ca as grei fata de mine. Ma intreb daca asta are sens pentru voi.

  6. super articolul. aceeasi problema o am si eu. mi-e imposibil sa pronunt aceste scuze… nu le suport, nu vreau sa le zic si cel mai bine ar fi nici sa nu mi se zica (dupa aia se asteapta reciprocitate). cel mai greu e cu partenerul, normal..

  7. O, da. Cunosc senzatia. Nu-i deloc una placuta. Nici mie nu-mi place sa recunosc cand am gresit, parca dau ceva de la mine. Dar lasa, daca omul fata de care am gresit e painea lui Dumnezeu se merita, chit ca imi cer scuze atunci, peste o ora, peste doua, maine, nu conteaza, conteaza in ce masura ai ranit persoana respectiva si daca tii suficient de mult la ea incat sa recunosti ca ai dat cu bata in balta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.