Iubiri cu dezmembrari

Nu stiam cum sa te masor. De la ce capat spre ce infinit. Nici cum sa te iau nu stiam. Te apucam de ce nimeream. Nu primisem nicio reteta, iar dozele mi le administram dupa ureche, dupa impuls si dupa puls. Sigur ca uneori intram intr-un fel de colaps, dar noi ii ziceam orgasm.

Cineva imi zisese, inainte de tine – caci tu imparteai timpul in doua, ante si post – ca trebuie sa caut oameni fericiti. Ca la lumina infloresc mugurii. A functionat o vreme, nu zic “nu”. Ma asezam langa tulpinile lor si roua imi radea in obraji. Era bine, era soare, era cald. Dupa un timp insa, auzeam ceva in spatiul intercostal. La inceput incet, apoi din ce in ce mai tare. Un copil falsa in cor. Unul timid, cu gene lungi, intoarse si chip palid. Nu se armoniza. Nota stridenta. Ii faceam semne. Dadeam din maini catre el, doar pe jumatate convinsa. “Ssst, taci, nu vezi, nu e bine, intri mereu mai tarziu ori mai devreme decat trebuie. Sssst, nu mai canta, misca doar buzele, nimeni nu-si va da seama, pe cuvant, nici macar eu.”. In zadar. Cu cat ma rugam mai tare de el, cu atat dezastrul devenea mai rotund. Pana la urma, harmalaia devenea insuportabila si trebuia sa plec din pulberea de aur care nu ardea pielea si pe care mi-o intindeam fara griji pe pleoape.

Citeste si:  Hartuire sexuala

Si, dupa aia, ai venit tu. Cu crustele tale. Cu ranile tale. Tot o carne vie. Erai de neatins. Sangerand, pulsand, cu ochii sclipind. La inceput, a rana. Eu aveam tolba plina de lumina furata. Dar nu ti-a pasat. Nu te impiedicai tu in maruntisuri. Ai apucat-o cu amandoua mainile. Ma tineai bine in degete. Ai intins-o pe masa, la cina. Ai turnat vin si paine. Ablutiunile fusesera inainte sa fi venit eu. M-ai mirosit si narile ti s-au umflat. Langa ele, o vena, la incheietura, ti s-a albastrit toata. Ti-era pofta de mine. Si eu am stiut. In clavicula, mi se zbatea o pasare.

Copilul ala ciudat din mine, copilul cu degete stangace si gene lungi, tacuse acum. Se ghemuise intr-o camera si aranja pietricele si nisip in desene necunoscute mie. Nu stiam atunci a le descifra. Azi stiu, dar la ce-mi foloseste? Erau constelatiile tamaduirii. Erau reactiile chimice prin care leacul devine boala.

Citeste si:  Certuri in cuplu, atacuri, ocupatii si armistitii

Te-am vindecat o vreme. Acul si seringa plina aveau doua capete: unul in mine, altul in tine. Prin ele, se efectua schimbul, contaminarea reciproca. La un moment dat, n-am mai stiut cine era donatorul si cine era pacientul. Era o foame continua, care isi schimba inceputul si sfarsitul, era un film pus de-a-ndoaselea, era un cantec fredonat de la sfarsit. Niste constructii circulare incepeau sa creasca intre noi, ferestre si usi peste tot, podele vulnerabile la frig, clante vulnerabile la dragoste, balamale care se rupeau in imbratisari si pereti care se indoiau, plastilina in mainile noastre.

Am inceput sa ne trimitem unul pe altul in lume. Ne intorceam acasa cu obiecte facute din franturi de ganduri, cioturi de conversatii, zat de povesti. Cu ele, ne carpeam casa. Treceam ata prin acul perceptiilor si ziceam ca facem un patchwork din noi insine, ca incropim o instalatie si sigur-sigur cand se va deschide un muzeu de profil, vom fi cel mai aplaudat exponat.

Dar nu ne-a fost de ajuns. Foamea era o gura uriasa, mereu cascata, dintii ne erau excavatoare care sapau in carne. Voiam glorie, voiam faima, eram vanitosi, voiam adepti. I-am luat si pe altii. I-am prins cu priviri violacee, cu ezitari intre cuvinte bine plasate, cu halucinatiile pe care le provocam dintr-o zvacnire a capului dat pe spate, cu un anumit balans intre trup si suflet. Nu ne-am aratat cum eram. Umblam deghizati. Ranile le pastram pentru acasa. Erau plini de lumina furata, unii. Plini de soare, de pamant reavan, plini de ploi, altii. I-am turnat in clepsidre, i-am facut sa simta timpul cu ghimpi, trecerile involburate ale gandurilor si razgandirilor prin oase, senilele clipelor. I-am rupt si i-am lipit la loc cu saliva. Cum fac copiii. Plantam axoni in inimi, iar in loc de maduva puneam apa de violete de Parma.

Citeste si:  Uneori, zatul nu se arunca

– Crezi ca e bine asa?
– Mai cerne putin scrum, mai macina niste vorbe. Nu din alea. Din alea tari, zgrunturoase.
– Crezi ca rezista? Nu e prea mlastinos? Prea umed?
– Rezista, rezista, nu-ti face griji. Grijile aduc sapte ani de seceta. Sapte ani de foamete.
– E bine acum?
– E bine, da.


3 Comentarii
  1. Bill, comentariul tau e cinic dar foarte corect 🙂

    dragostea este un proces de autohipnoza pana la un punct, o psihoza in doi.

    este un mit, este o nebunie, dar una necesara fara de care viata ar fi doar o umbra a ceea ce ar putea fi!

    e o savoare speciala in a deveni irational, in a nu mai face ceea ce \”trebuie\” ci in a experimenta nebunia daruirii, a obsesiei si sentimentul de inobilare pe care ti-l ofer.

    probabil e mai mull narcisism in indragostire – te indragostesti de cel care devii cand iubesti, de versiunea idealizata ce o descoperi despre tine si pe care si celalalt o vede in tine.

    cum spuneam , psihoza in doi 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.