Locuiai in mine. Te mutasesi acolo. Iti adusesesi toate acareturile. Fostele iubiri, iubirile vechi, iubirile noi, inca mirosind a carne proaspata. Pe toate. Si eu te primisem, cu toate ale tale. Ca asa mi se parea mie normal. Asa era sistemul. Asa functionau lucrurile in iarna aceea cand eu purtam sosete pana la genunchi si un palton lung.
Din cand in cand, scoteai cate o iubire din vitrina si mi-o prezentai pe indelete. Imi vorbeai de tabieturile ei, mi-o intorceai pe dos si-mi aratai zonele sensibile, punctele moi, drumurile batatorite din ea. Mie incepeau sa-mi tremure degetele si, pana la urma, ca sa nu observi, strangeam pumnii pana la rana. Te povesteai, te explicai, spuneai ca e nevoie sa arati tot, sa nu ascunzi nimic pentru ca iubirile astea inchise au nevoie de soare ca sa se zvante, sa se usuce, sa nu supureze. Si, pentru o vreme, cel putin, eu am fost multimea ta de fotoni. Alteori, te surprindeam uitandu-te la ele pe furis cu un gust vinovat pe fata. Asta a durat o iarna intreaga. Retragerile mele in tacere, silueta ta strecurandu-se pe langa suspiciunile mele si ascunzandu-te sub pietre, in trecut. Gravurile in vorbe, cutele carnii lor pe buzele tale, buzele tale mutind din ce in ce mai mult in preajma mea. Tacerea pe care o mutam de la unul la altul intr-o ceasca de portelan, usor ciobita la gura.
Apoi, a venit primavara si nervii scuturau din umeri, isi recapatau pasul rapid si privirile deveneau mai limpezi, deci mai corozive. Dragostea de primavara aduce ace pentru vene. Si, cum vaselor comunicante le-a slabit rezistenta, cum peretii s-au fragilizat peste iarna, cum carnea mi-e mai frageda acum ca niciodata, tandari ma va face pana la vara. Asa iti ziceam, dar tu nu ma luai in seama. Glumeai si ziceai ca ma lipesti la loc, cu putina tina si saliva. Ca unde saruti tu, toate trec. Dureri si capricii. Simteai dorul in talpi si praful te chema pe drum, dar nu spuneai nimic.
Si te-ai dus. M-ai lasat cu ulciorul acela plin de tacere si cu iubirile tale in vitrina. O vreme, imi era teama sa le privesc desi tu insuti le desfacusesi sub ochii mei, in falduri si cute, rani si pulbere de aur peste ele. Apoi, m-am obisnuit cu ele. Intrasera cumva in rutina mea zilnica. Le intrebam de vesti. Le cercetam starea zilnica. Le duceam flori si mici cadouri.
Nu pot spune ca au ramas asa cum le-ai lasat tu. Am mai umblat pe ici, pe colo. Am pus, am adaugat, am taiat, am luat. Pe unele le-am absolvit, le-am acordat clementa, pe altele le-am coborat un raft mai jos. Sunt eu de vina? De ce te dezlegasesi, de ce te lepadasesi de ele si le lasasesi asa, in abandon si in uitare? In uitare, nu. Caci ma ingrijeam eu de ele.
De la o vreme insa, incepuse sa le mearga mai rau. Senzatiile scadeau din intensitate, gelozia nu mai musca la fel de aprig, nici durerea nu mai lovea in stern cu aceeasi ascutime. Eram nemultumita. Vai de mine, gradinar al iubirilor tale. Gresisem compozitia solului, frecventa utilizarii de ingrasamant? Si poate nici apa nu avusese suficient soare? Contururile lor paleau, vorbele treceau dintr-o gura in alta fara discernamant, fara sa mai tina cont de fire si indicatoare, reprosul se ingemana cu abnegatia si privirea grea, mustind a resentiment, cu imbratisarea.
Prin vara, ai reaparut. Purtai sandale, gleznele tale erau mai subtiri si mai bronzate ca oricand si fredonai cantece noi. Ti-a luat o vreme sa ma regasesti. Eram pierduta in trecutul tau, liana pe iubirile tale, raspundeam monosilabic cand ma strigai. Nu-mi recunosteam numele si imi venea sa te corectez intruna. Nu, nu sunt eu aceea.. Nici eu nu mai stiu cum ma incolacisem pe ele, cu privirea scrutandu-ti trecutului, cu ochii negasindu-ti viitorul. Erai usor amuzat.
Mai sa fie, ce-ai facut aici?.
Ti-am spus ca vine primavara, ti-am spus ca urechile aud tot in aprilie si ca mainile mangaie fara umbra de discernamant, ti-am spus ca sangele alearga in toate partile si ca toate lucrurile lumii acesteia sunt lacome. Cata risipa poate face un om intr-o viata?!.
Ai mai aruncat o privire si, apoi, m-ai adunat frunza cu frunza de pe florile pe care le parazitam. Iubito, ai uitat sa deschizi geamul!. Ai incercat sa ma cureti. Sa smulgi din gurile lor cuvintele pe care tu insuti le pusesesi acolo, acum trei ere glaciare. Sa iti iei inapoi promisiunile, sa iti iei inapoi fericirile si spasmele de pe nervurile mele. Numai ca petele astea nu ieseau. Ramaneau pe mine, statorniceau in mine.
Asteptam sa vina toamna, anotimpul insamantarilor. Asteptam sa ma arunci intr-un ogor si sa ma acoperi cu bulgari mari si calzi, de pamant.
superb pur si simplu….esti traducatorul sufletului…..interpretul simturilor…felicitari..
Multumesc, emisorm.
E tot ce incerc sa fac, cu aceste instrumente imperfecte si in pofida propriei mele stangacii.