Ne dorim sa fim in pielea Julietei?

Cele mai frumoase povesti de dragoste sunt cele triste, zise ea frunzarind niste carti, iar cand ridica ochii din ele si poposi cu privirea pe cele din jur, concluzia ii fu intarita de realitate. Da, cuplurile fericite si logevive sunt frumoase si minunate, iti cimenteaza increderea cum ca undeva, candva te asteapta si pe tine o imbratisare stabila de care te vei bucura la aproximativ fiecare apus, Revelion si Craciun. Dar alea tragice sunt ca o partida de sex cu orgasme multiple fata de o masturbare facuta in plictiseala si cu lehamite.

Cu toate astea, ea se intreaba de ce povestile alea in care nu se zambeste prea mult, iar daca da, buzele se arcuiesc amar, de ce tot povestile alea cu ochii uscati cand glandele nu mai fac fata, sunt cele care ne strang inima intr-o gheara dulce. Sa preferam genul asta de imbratisari cardiace acelora inseninate? Sa suferim cu adevarat, asa cum barbatii inalta un deget acuzator, de masochism? Ce organ al nostru ne face sa rezonam la suferinta si sa consideram un lucru imperfect preferabil unuia perfect? De ce ne emotioneaza asimetriile mai mult decat echilibrul geometric?
Romeo si Julieta, Tristan si Isolda, Cleopatra si Marc Antoniu – tot atatea cupluri care arunca seminte adanc in noi. Si nu ne intrebam niciodata cum ar fi aratat tinerii din Verona 30 de ani mai incolo. Pentru ca se intampla ceva ciudat cu povestile triste, chiar si cu cele pe care le-am trait noi insene: timpul le ingheata, sfarsitul lor temporar are un efect criogenic si asa iubirile neimplinite raman mereu cu pielea fina si neteda, de o frumusete atemporala si complet inumana.

Citeste si:  Timpul in doi

Relatiile lungi, incheiate la starea civila sau nu, nu pastreaza aceeasi prospetime. Anii care trec, rutina obligatorie ce se instaleaza ca igrasia intr-o casa aflata intr-un climat umed, familiaritatea, toate acestea indulcesc tusele groase ale pasiunii nebune, armonizeaza contururile si rotunjesc colturile. Probabil ca toate astea se intampla si datorita unui instinct de conservare caci cine poate trai toata viata la temperaturi inalte? Ne-am topi, ne-am dizolva si, ca sa nu se intample asta, migram spre zone mai temperate.

Cu toate astea, cu tot instinctul nostru de supravietuire, tot tanjim, tot ne lasam inima in gheara aceea care ne strange si erosul se ingemaneaza mai strans ca niciodata cu thanatosul. Nu ne inspira povestile de succes, cel putin nu la acest capitol. Pentru ca niciun succes nu are culorile puternice si parfumurile pe care le emana o poveste tragica. Pentru ca succesul si longevitatea sunt ca un pet langa o sticla de vin vechi, greu si licoros. Alergam dupa stabilitate si plangem cand vedem aripile frante ale altora. Frante de exterior, desigur, nu de propria lor dragoste care nu are timp sa se vestejeasca, ci e vesnic verde.

Citeste si:  Cum sa reinvii pasiunea in dormitor

Apoi, ne apucam sa citim carti despre cum sa alungam rutina din cuplu. Rutina ne amaraste, de acord, dar ne impacam relativ repede si usor cu ea. Ca luam masuri pentru a o combate – lectii de dans si lenjerii indecente, constiente fiind ca la 35 de ani nu ne mai sta tocmai mirobolant cu o pereche de tanga – asta e altceva. Lupta cu rutina e doar o chestie pe care orice femeie moderna simta nevoia sa o bifeze. E ca vaccinarea. Ca obligativitatea curateniei de primavara. Dupa ce punem portjartierul si gangurim in frantuzeste, ne putem odihni pe canapea si putem face misto-uri cu prietenele noastre. Ne-am facut datoria. Nici noi nu speram prea mult, am trecut de faza in care ne pacaleam.

Pe langa faptul ca acele cupluri din povesti nu au avut sansa sa se prafuiasca, sa se amarasca si sa se frustreze, gratie scurtei perioade pe care au petrecut-o impreuna, le invidiem si pentru simplul fapt ca el n-ar fi facut niciodata burta, ea nu s-ar fi luptat cu celulita desi presupunem ca in acele timpuri oamenii mancau mult mai multe grasimi decat azi si niciunul dintre ei nu s-ar fi stresat cu planul de pensionare. Si pentru ca nu s-ar fi confruntat cu aceste marunte, dar sacaitoare probleme, nici dragostea lor nu s-ar fi ruginit si n-ar fi scartait pe la incheieturi.

Citeste si:  7 motive gresite pentru care ai vrea sa ai o relatie

Daca toate povestile ar fi avut happy-end, este clar ca nu s-ar mai fi transformat in mituri. Dragostea ramane inaltatoare atata timp cat e tragica. Or, in realitate, ea nu se lupta cu morile de vant, cu regi, zei, tari si nobili, ci are dusmani mult mai marunti, neobositi, e adevarat, dar de statura pitica totusi. Dusmanii astia nu prea inspira creatorii sa puna mana pe pana si pe pensula si sa nareze istorii. Sunt meschini si lipsiti de aura magica. Zac in toate cele: in obiceiurile noastre sacaitoare, in ticuri, in egoismul unuia sau inconstienta celuilalt, in rude si prieteni care-si dau cu presupusul, in gelozii si invidii, in nesigurante. Nu suntem croite sa iubim ca Julieta, dar ne credem indreptatite sa fraternizam cu ea, sa ii purtam doliul de cateva sute de ani incoace.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.