Spuneam ca nu e rau, ba chiar e indicat ca intr-o relatie sa existe o jumatate „nebuna”. Ma refeream la cel care aduce exuberanta, risc, nonconformism, curaj – nesabuit uneori, incapatanare, iresponsabilitate chiar. Poate ca e nevoie si de manii, de obsesii, de delir, pentru ca ne place sa fugim de realitate din cand in cand. Cu conditia sa nu uitam sa ne intoarcem! E nevoie de cineva care sa aduca in cuplu un bagaj suficient de mare de libertate incat, mentinand tensiunile interioare, sa nu lase relatia sa moara de plictiseala. Si ca e preferabil si odihnitor sa fii tu cel/cea care impune gradul de nebunie.
Asta nu era insa o apologie a nebuniei. La finalul textului (pe care il puteti citi sau reciti aici), folosind expresia consacrata de Fanus Neagu, precizam ca e valabil doar pentru „nebunii frumosi”.
Cum se poate judeca insa nebunia? Odata ce iesim din tarcul regulilor, e greu sa mai stabilim nuante. Putem largi limitele normalului – ale normalului fiecaruia dintre noi, dar asta nu inseamna ca le putem indeparta cu totul. La un moment dat, intelegerea noastra se termina si ramanem la mana surprizei. E o saritura in mare, bazata pe promisiunea celuilalt ca dragostea e suficient de adanca incat sa nu dam cu capul de pietre.
(Cu alta ocazie, am scris ca e bine sa ne luam propriile masuri de precautie in asemenea situatii si sa nu ne bazam doar pe promisiunile celuilalt, si cu atat mai putin pe ceea ce ne inchipuim noi ca ne-a promis.)
Oricum, rezumand, nebunia nu poate fi normala intru totul. Un psihiatru poate prevedea ca pacientul sau va incepe sa dezvolte dubla personalitate, insa nu poate anticipa daca nebunul se va considera Napoleon, Iisus sau Hitler.
A fi un nebun frumos implica, dupa cum vedeti, o abordare estetica a situatiei. Insa gusturile noastre se pot schimba. Cand eram copil, eram convins ca goblenul de pe televizor e ceva foarte elegant. Cand eram adolescent, mi se parea ca fetele „nebune” sunt cele mai frumoase. Lucrurile nu mai stau asa acum.
Mi-ar placea ca, acum 15 ani, sa-mi fi spus cineva cateva trucuri care sa ma ajute sa recunosc potentialul de „nebunie urata” dintr-un om. Sa-mi explice care sunt formele de „anormalitate” de care trebuie sa ma feresc, chiar si fara sa le inteleg – precum ar fi trebuit Harap Alb sa se fereasca de omul span.
Pana acum, am gasit trei caracteristici care, desi sunt tolerabile in stadiile incipente ale unei relatii, sunt semne clare ca nebunul de langa voi nu va fi frumos pentru totdeauna. N-am nicio iluzie ca lista e una inchisa. Trei semne de „atentie, pericol!” pe care mi-ar fi placut sa le invat la timpul potrivit.
1. Mitomania. Mi s-a parut a fi cel mai precoce semn de schizofrenie. Are avantajul de a nu fi prea greu de recunoscut, insa nu ne ferim de ea suficient de bine. La inceput, nu esti tu tinta minciunii, astfel incat alterarea realitatii pare amuzanta. Ba chiar te poate seduce surplusul de imaginatie al mitomanului – caci e nevoie de creativitate ca sa minti intruna! Pe urma, te confrunti tot mai des cu minciuni inutile, carora incerci eventual sa le gasesti justificari freudiene si sa le dai un rost. Cu timpul, ele se inmultesc si incep sa produca incurcaturi tot mai neplacute si mai greu de suportat. Treci si peste ele, daca esti dornica sa crezi in dragostea ta, si inghiti pe nerasuflate orice explicatie a bunelor intentii. Insa situatia nu va merge decat dinspre rau inspre mai rau, iar in final vei constata ca nu mai poti sa crezi nimic din ce ti se serveste. Iar de aici la povestea lui Petrica si a lupului nu mai e mult. Si chiar daca tu vei fi dispusa sa traiesti in minciuna o viata intreaga, lasand in urma realitatea de dragul lui, mitomanul de langa tine nu va suporta gandul ca nimic din ce spune nu mai e credibil.
2. Ingratitudinea. Sa fii nemultumit de ceea ce vezi in jurul tau nu pare semn de nebunie, ba chiar dimpotriva. Chiar daca nu cunosti un om, atunci cand il vezi trist poti presupune, empatizand, ca omul acela are motive sa fie trist. Cine stie ce-o fi la el in familie, sau poate la serviciu? Probleme cu banii? Sau sufera pentru o cauza? Lumea e nedreapta. Poate si-a pierdut credinta in Dumnezeu. Etc.
Insa, deloc rar, se poate intampla ca vesnicele tristeti sa fie doar semne ale unei firi ingrate – care nu se multumeste niciodata cu nimic. Si ca „motivele” tristetilor erau doar scuze si pretexte de import, care sa justifice incapacitatea respectivei persoane de a se schimba pe sine insasi. Altfel spus, e vorba de tristete care nu urmeaza excesului de ambitie, ci lipsei oricarei ambitii.
Asta inseamna, pentru tine, numai zile fripte. Crezi ca nu e suficient ce faci pentru acel om si incerci sa faci mai mult, insa constati ca fugaresti linia orizontului si ca, dand de la tine, nu faci altceva decat sa ingrosi lista lucrurilor pentru care nu ti se va multumi niciodata. Daca m-as naste din nou, din respect pentru timpul meu limitat, as fugi vazand cu ochii de asemenea oameni.
3. Falsul zen. Lupul in blana de oaie nu e usor de depistat. Uneori, nebunia sta ascunsa in ceea ce ai crede ca este opusul ei. Omul fara nervi, politicos pana in panzele albe, incapabil sa se infurie poate parea extrem de echilibrat. Exista insa o anumita lipsa de paloare care ne face sa deosebim o statuie de ceara de persoanajul original, iar in absenta nervilor nu e nimic bun, pe termen lung. Rareori cei care simuleaza linistea sunt cei care au si gasit-o. Mai frecvent, e vorba de frici nedepasite, de frustrari, de chisturi ale personalitatii. Nu vor rezista insa la nesfarsit, iar cand vor izbucni, risti sa constati pe pielea ta ce au observat exploratorii Pacificului: dedesubtul aparentelor calme sunt cele mai periculoase ape!
Amin!
da, din ultima categorie fac parte si eu :))) recunosc ca multi au muscat-o. ce sa faci, nimeni nu e perfect