O infrangere mai frumoasa decat toate victoriile

Prietenii mei stiu ca, pentru mine, In the Mood for Love este cel mai frumos film al tuturor timpurilor. Nu exagerez si nu sunt de parerea asta de ieri, sau de acum o luna, sau de acum un an. Nu, pe mine In the Mood for Love ma extaziaza la fel de mult azi, ca acum vreo sapte ani, cand l-am vazut prima data si m-a lasat naucita, halucinata, iremediabil vrajita. Nu pot justifica asta numai prin prisma ratiunilor care tin de estetica unei cinematografii de inalta clasa. Desi filmul lui Kar Wai Wong apartine, cu siguranta, acelei categorii de filme. Daca nu ma credeti pe cuvant, uitati-va la sirul de premii pe care le-a obtinut, in cazul in care va orientati dupa astfel de confirmari.

Ceea ce vreau eu sa subliniez este ca In the Mood for Love este mai mult decat un film. El reuseste sa capteze o stare si reuseste sa o transmita. Starea aceea intra in sangele tau si te paralizeaza. Este ca un drog, pe cat de invaziv, pe atat de subtil. Dar, pentru ca nu suntem in cadrul unei rubrici dedicate filmelor, haideti sa va explic de ce am ales sa va vorbesc despre acest film.

In ultima vreme, am fost obisnuiti sa auzim ca dragostea merita totul. Ca pentru lucrul acela real, unic, care apare o data in viata, merita sa faci orice, sa incalci orice bariera. In majoritatea filmelor, cei care se iubesc se ajuta cumva sau, daca n-o fac singuri, ii ajuta destinul sa sfarseasca impreuna, chiar daca initial totul pare sa le stea impotriva. Ideea trebuie confirmata, mereu si mereu. Si daca cei doi nu reusesc in viata asta, vor reusi cu siguranta in cea de apoi. In filmul despre care va vorbesc, perspectiva nu este focalizata pe cei care se lupta cu tabuurile. Ci, din contra, pe cei care tac. Pe cei care sunt inselati si tradati. Su Li-zhen si Mo-wan sunt victimele luptei celorlalti. Unul dintre ei spune la un moment dat „noi nu vom fi ca ei”.

Citeste si:  Invata sa-i fii alaturi

Si lucrurile raman asa. Intr-o discretie si intr-o mutenie care par sa apartina unor ingeri. Si in urmatoarele zeci de minute ii vezi frumosi, eterici, cum trec unul pe langa celalalt, cum tot universul ii sprijina si au toate pretextele din lume si nu fac nimic. Filmul creeaza o ambiguitate in care punctele de suspensie ar putea sa fie completate de orice aproape: tristete, dorinta, onoare, coduri. Dar, mai presus de orice, retinere. Povestea te impinge mereu catre o margine extrem de riscanta, te duce pe buza unei prapastii, nu te impinge, dar te lasa s-o contempli acolo, in tot haul si in toata splendoarea ei. Cei doi nu sar. Raman agatati de linia aceea invizibila, de demarcatie.

Dupa fiecare intalnire, dupa fiecare privire, in urma celor doi raman aceste puncte, aceste stari suspendate, cum imi place mie sa le denumesc. Pe Su Li-zhen si Mo-wan (interpretati de Maggie Cheung si Tony Leung) si nu-i pateaza frustrarea, neputinta, dorinta razbunarii. Aceasta verticalitate morala, aceasta retinere si acest autocontrol raman miezul, samburele tare si amar al filmului. Dar cat de diafane, de poetice, de dulci ii sunt invelisurile…

Ceea ce schimba, de fapt, eroii nostri sunt momentele efemere ale unei stari. Starea de dragoste, starea, nu actiunea. Senzatiile, nu faptele. Predispozitia, nu rezultatul. Frumusetea adjectivului, nu dinamismul verbului. Un gerunziu eternizat, nu o diateza activa. Adierea unei idei, nu sangele dand navala in celule. Tanjire, nu climax. Si cu toate astea, orice gest, orice pas, imprimeul unei rochii, fumul degajat de o tigara, un termos cu taitei chinezesti, purtat de o mana legandandu-se sunt toate incarcate de un erotism bizar, care nu are nimic in comun cu schimbul de fluide atat de promovat, de obicei. Universul intreg face dragoste in jurul lui Su Li-zhen si a lui Mo-wan, numai ei nu se misca.

Citeste si:  Nunta, de la fictiune la realitate

In general, in vietile noastre lipsite de matasuri, de gratie, de diafan, de loialitati care incomodeaza, pentru ca am fost invatati sa luptam, sa luptam cu orice pret, desi nu ne putem tocmai mandri cu trofeele obtinute si, de multe ori, suntem nevoiti sa ascundem prada, ei bine, in aceste vieti, suntem interesati de concret, nu de stare. Cate dintre noi mai suntem in stare sa-l privim, pur si simplu, pe cel de langa noi inainte sa facem dragoste cu el? Cate suntem constiente cu adevarat de textura pielii lui inainte de a-l mangaia, cate ne umplem narile cu mirosul lui inainte sa-l sarutam? Cate dintre noi mai stim sa asteptam?

Su Lizhen si Mo Chow-wan asta fac tot filmul, se umplu unul de celalalt fara sa se atinga, se imbata, fara sa se guste. Indragostitii nostri nu se reped, nu cad prada, dansul lor este perfect articulat si te fac sa crezi ca genul de pasiune ilustrata mai ales de catre artistii europeni este supraestimata. Imi plac mai mult Li-zhen si Mo-wan decat Romeo si Julieta si puteti sa aruncati cu ce vreti in mine. Pentru ca ei au nectarul in fata si aleg sa nu isi astampere setea. Pentru ca toate juramintele anterioare conteaza pentru ei si aleg sa nu le incalce. Pentru ca acele promisiuni fac parte indivizibila din ei si, fara ele, n-ar fi ei, intregi si, daca n-ar fi ei intregi, nu s-ar iubi atat. Pentru ca iubirea lor poarta cravata si rochii cu gulerul inalt si pentru ca nu se renunta niciodata la nasturii inchisi. Pentru ca ei sunt cu adevarat eroi. Pentru ca ei nu au de luptat cu ceilalti, ci cu ei insisi, si acesta este cel mai greu lucru din lume.

Le-am iubit retinerea. Am iubit-o pe Su Lizhen cand urca scarile, trecea pe langa Mo-wan si nu ii spunea nimic, intorcand capul numai pe jumatate. Am iubit-o cand si-a retras mana de sub mana lui in taxi, in drum spre casa. I-am iubit pentru ca nu s-au servit de armele ce le erau la indemana, disponibile, asteptand doar sa fie ridicate, pentru ca le-au ignorat si si-au acceptat povestea fara victimizari, fara reprosuri. I-am iubit pentru ca ei s-au iubit cu mainile goale, fara sa se angajeze in acea lupta ce seamana atat de mult cu egoismul, in lupta pentru posesie. I-am iubit pentru ca reusesc imposibilul: arata ca regulile si eticheta pot fi frumoase. I-am iubit pentru ca au reusit sa formuleze, fara cuvinte si explicatii, un cod al iubirii, o arta a ei. I-am iubit pentru ca nu au ales alte urechi carora sa le spuna povestea lor, ci au preferat sa o lase intr-o gaura intr-un zid. I-am iubit pentru ca infrangerea lor este mai frumoasa decat toate victoriile.

Citeste si:  Facem dragoste sau sex? Macar facem diferenta?

Nu stiu daca va dati seama, dar eu va vorbesc despre ceva aproape neomenesc. Ceva atat de frumos incat v-ar strivi. V-ar arde falsele aripi. V-ar amorti elanul. V-ar face tandari visele. Intrebarea este: daca v-ati intalni cu asa ceva, ati avea acei ochi, acea privire de care aveti nevoie pentru a recunoaste ceea ce se afla in fata voastra? Si, presupunand ca ati avea aceste abilitati, v-ati dori o asa poveste? Ceva mai intens decat voi, insa nu in sensul comunei voluptati, ceva mai puternic, dar care e strain de satisfactiile aduse de multumire si de asumarea unei povesti cu finalul scris si rescris de atatea ori? Ati avea eleganta sa nu va repeziti, sa nu atingeti? Ati mentine distanta? V-ati pleca in fata sacrului pentru a-l admira, nu pentru a vi-l apropria intinandu-l caci asta se va intampla invariabil? Ati avea curajul sa fiti frumosi in pofida voastra, in dauna propriilor nazuinte?


Un comentariu
  1. Ar fi greu…… e greu sa stai langa ciocolata si sa o admiri fara a o atinge. Ar fi mai usor daca ai scimba imaginea ciocolatei si i-ai asocia atribute negative, atunci ti-ar fi mai usor sa stai departe. Prietenele mele nu raman aproape de fostii lor prieteni, pentru ca e greu, si daca e nevoie sa-i mai vada, \”cel mai frumos\” \”cel mai destept\” \”cel mai bun pentru mine\” se transforma in \”porcul\” \”idiotul\” \”nu stiu ce am vazut la el\” …si asta pentru ca e greu.

    nu am vazut filmul, dar mi-ai trezit interesul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.