On my own II

Citind prima parte a acestui articol, v-ati gandit probabil ca „plecarea la facultate” nu e singura cale spre iesirea de sub tutela permanenta a parintilor. Intr-adevar exista diverse alte variante si momente sau etape prin care ne manifestam desprinderea de cuibul in care ne-am nascut si in care am crescut. Acestea ar putea fi :

– gasirea unui loc de munca intr-o alta localitate sau chiar tara;
– casatoria, care implica asumarea responsabilitatilor familiei nou intemeiate;
– decizia de a locui separat de parinti, chiar si in aceeasi localitate si chiar inainte de a ne intemeia o noua familie;
– manifestarea independentei financiare si decizionale, chiar in cazul in care continuam sa locuim cu parintii.

O influenta majora asupra manifestarii acestei independente o are modul de dezvoltare a relatiei noastre cu parintii, masura in care noi suntem capabile sa ne dovedim capacitatea de a fi responsabile, dar si masura in care parintii ne acorda increderea si libertatea de a ne desprinde de sub tutela lor.

Uneori acest lucru se intampla brusc, aproape pe neasteptate, cand suntem nevoite sau simtim ca e cazul sa luam decizii transante, ce ne imping spre o maturizare subita.
Se intampla ca o prietena sau o ruda sa ne anunte despre oportunitatea unui loc de munca bine platit in strainatate si, in cateva zile, ne facem bagajele, ascultam sfaturile si indicatiile pretioase, pentru ca apoi sa plecam incarcate de emotia despartirii dar si de cea primului zbor independent spre zari necunoscute.

Alteori sunt decizii si declaratii de independenta pe care le pregatim de ceva vreme, despre care discutam intr-o mai mare sau mai mica masura cu parintii, dar pe care uneori le prezentam tot destul de brusc. Ceva de genul „Dragi parinti, eu si prietenul meu am decis sa ne mutam saptamana viitoare impreuna… am inchiriat un apartament si… ne vom descurca”. Chiar si anuntul deciziei de casatorie poate fi uneori surprinzator, atunci cand relatia dintre noi si parinti nu este foarte apropiata, iar despre modalitatile de a reactiona se poate scrie si dezbate ani de-a randul.

Ideea pe care vreau s-o transmit este ca fiecare din noi trebuie sa se maturizeze, sa-si castige independenta, sa devina responsabila, chiar daca pe de o parte va ramane mereu copilul parintilor sai. E o independenta care, in mod normal, ar trebui sa se dezvolte si sa se manifeste gradual, dar care adesea e gresit inteleasa de una sau de ambele parti. Se intampla ca, din dorinta de a fi independente sa luam decizii gresite, care ne pot afecta major intreaga existenta si chiar calitatea relatiilor cu parintii. Pe de alta parte, unii parinti sunt exagerat de protectori si nu-si dau seama ca, de la o vreme, e cazul sa lase o parte din responsabilitati si libertatea decizionala celor pe care s-au obisnuit sa-i supravegheze si indrume permanent.

Poate ca unii sau chiar multi dintre parintii nostri nu sunt familiarizati cu varianta englezeasca a expresiei „on my own”, dar spre cea autohtona -„pe cont propriu”- trebuie sa ne gasim calea intr-un mod care sa ne afecteze cat mai putin buna intelegere cu ei, dar si dezvoltarea personalitatii proprii.