Pasari exotice, sfinte si tarfe

Exista o intreaga mitologie in jurul conceptul de „ales”. Chiar si in zilele noastre, la nivel inconstient poate, continuam sa-l asteptam pe cel „harazit” noua, cum ziceau povestile de odinioara. Tresarim la orice bataie in usa, la apelurile tarzii, in miez de noapte. Sapam dupa sensuri in cele mai inedite locuri. Filmele si literatura, de calitate mai mult sau mai putin indoielnica, au si ele aportul lor la hranirea acestui mit. Chiar daca ne pretindem realiste, chiar daca suntem constiente ca cel perfect nu exista, undeva o voce slaba din noi, un gand efemer tine strans de imaginea celui sortit. O voce pe care reusim s-o ignoram de cele mai multe ori, sa o facem sa taca punandu-i pe gura perna zgomotelor preocuparilor cotidiene. Mitul fiintei primordiale, fiinta completa ne face carnea sa tanjeasca, ne otraveste visele.

Sa presupunem ca totul pare asezat. Suntem pe un drum si stim unde ne va duce. Fiecare curba ne este cunoscuta, recunoastem fiecare copac si ne asteptam chiar si la mici zguduieli datorate terenului care devine accidentat uneori. Si, cum mergem noi pe drumul asta, cu mana in mana lui, la urechi ne ajung fosnete straine. O pasare exotica flutura din aripi. O suvita de par ne este miscata, vederea ne este impaienjenita. Si, dintr-odata, devenim cumplit de lucide. Ne dam seama ca nu cel care ne tine mana este doar un tovaras de drum pe al carui umar ne bazam. Care ne sustine cand trebuie sa trecem peste prapastii. Care ne intinde carje cand nu ne mai putem ridica. Cu el invingem temerile. Dar cu el nu alergam. Si uneori ne dorim sa alergam, nu doar sa mergem. Ca intotdeauna, lasitatea ratiunii invinge. Ne facem rucsacul, echilibram povara, mai redistribuim greutatile si plecam mai departe.

Din cand in cand, ne aducem aminte de fluturarea aia. De mirosul ciudat care plutea in aer, de fiorul care ne-a mangaiat spatele. Pasarea exotica poate avea chipul unor vorbe, aruncate intr-o doara, zambetul unei glume. Ai avut un moment de ezitare, apoi ai scuturat din cap, ai ridicat din umeri si ti-ai vazut mai departe de programul dinainte trasat. „S-a intamplat ceva?”, „Nu, nimic.”. Te-ai urcat in masina si te-ai dus sa-ti bei cafeaua, undeva la un capat de lume, undeva intr-un spatiu al sigurantei, unde nu sunt riscuri si nici fiori. Gandindu-te la scurtul episod, cand pret de o clipa, cerurile pareau sa se deschida, incepi sa te indoiesti de ceea ce singura ai vazut, ai auzit, cauti alte semnificatii, gasesti noi interpretari. „Poate n-a zis asta, poate ca tonul ala pe care l-am simtit tremurandu-i, a fost doar impresia mea, poate ca, de fapt, cuvintele alea nu erau nimic mai mult decat aparenta, poate ca am sapat unde nu trebuie si ciobul pe care l-am descoperit nu era decat un banal fragment dintr-un borcan si nu promisiunea unei comori.”.

Am tot vorbit despre puncte nevralgice pe care le stimulam incontinuu. De rani pe care le mentinem noi insene deschise. In fiecare dimineata, cu mainile inca adormite, luam o dalta micuta si avem grija sa sculptam frumos in propria carne. Ce forma modelam? Nici noi n-am putea spune. Daca ar trebui sa faci o marturisire (blestemata vinovatie te face mereu sa-ti imaginezi confesari), n-ai sti cum sa incepi. N-ai avea vocabularul si instrumentele adecvate. Si cu toate astea, iti acoperi ranile cu matasea pudorii. Le ascunzi de tine si de ceilalti. Uneori matasea fosneste. Te prefaci ca nu auzi nimic. Totul este cumplit de fragil si simti ca, la cea mai mica adiere, castelul tau, cortul in care iti odihnesti trupul s-ar prabusi. Stai pe un versant inclinat periculos, dar cu pioletii infipti adanc in ratiune. In altruism. In bun simt.
Si mergi mai departe. Dai examene, pregatesti paste si salate, razi, dormi, bei cocktailuri cu nume ciudate care-ti displac, impodobesti brazi de Craciun, pleci in vacante, primesti telefoane, trimiti mesaje. Respiri pe jumatate. Uiti. Apoi, iti amintesti.

Unii tin mortis sa ne spuna sa nu pierdem trenurile. Pentru ca ele nu se vor opri de doua ori in gara noastra. Sa nu ratam ocazii. Sa profitam. Sa sarim in ele din mers, sa lasam farfuria aburinda pe masa, apa curgand in cada, cheile intr-un vas pe hol (cum ar zice baietii de la Radiohead) si sa plecam. Pur si simplu. Dar oare mai suntem intregi cand lasam atatea in urma? Poate ca nu, dar exista speranta ca celalalt ne va intregi, ca ne va primi, ciuntite, ciobite, oloage. Pentru ca intotdeauna plecam catre ceva, catre o alta bucatica dintr-un puzzle a carui schema ajutatoare ne lipseste.
Arbitrarul, mereu arbitrarul. Nu stim daca vom nimeri intr-un viscol, dar ni s-a spus ca in Siberia este tare frig. Nu stim ce e afara, dar ni se spune sa lasam cheile si sa plecam. Fiinte fara chei, fiinte fara lanturi. Si, fara zornaitul lor, este cumplit de liniste.

Ne imaginam tot felul de scenarii. Trasam linii cu creta in minte. Aruncam ciobul. Sotronul se deschide in fata noastra. Prima casuta. Ne oprim, ne tragem rasuflarea. Oare ne va urma cineva? Oare ce e in celelalte patrate? Cerul se umple de zmeie. Sforile nu sunt insa la noi. Ne zvarcolim, ne strangem, ne facem mici. Zmeiele se prabusesc peste noi. Ne ascutim daltile. Pentru ca avem nevoie de ranile astea. Pentru ca ele fac zanele sa o ia la fuga prin maduva noastra. Pentru ca aerul din oase ni se umple de aripi mici. Pentru ca, din aripile alea, tesem fire de matase. Pentru ca sfanta si tarfa se tin strans in brate in sangele nostru.