Pentru ca mamele noastre ne-au pus in garda, pentru ca revistele glossy ne-au pus in tema in legatura cu intentiile murdare ale barbatilor, pentru ca am avut atatea experimente esuate, in fine, si pentru ca toate prietenele noastre au avut partea lor de relatii ratate si au tinut sa ne dea cu o precizie chirurgicala toate detaliile, acum ne este din ce in ce mai greu sa credem acele cuvinte magice.
V-ati prins, sunt cuvintele pe care vi le doriti spuse de la inceputul unei relatii, pe care uneori ni le dorim, s-o recunoastem, din simpla vanitate, ideea reciprocitatii fiind cat se poate de straina de noi.
Insa, desi ni le dorim cu atata fervoare, odata ce le auzim spuse clar si raspicat, nu stim ce sa facem cu ele si incep intrebarile. Nu ne mai este de ajuns formula magica „te iubesc”. Acum intervin in ecuatie alte forte si alte mecanisme. Dupa euforia initiala, incepem sa ne punem intrebari. Dupa ce auzim cuvintele, vrem sa vedem si faptele.
Daca va intrebati prietenele de unde stiu Ele ca Ei intr-adevar le iubesc, veti primi raspunsuri dintre cele mai variate. Maria a spus, de exemplu, ca si-a dat seama de asta atunci cand el a hotarat s-o insoteasca intr-un oras din afara tarii, unde primise un job nou.
Anca spune ca a stiut cu siguranta atunci cand si-a gasit inelul de logodna in cadoul de Craciun. Lucia pretinde ca a stiut-o dupa prima noapte de dragoste, in timp ce Cristina, mai matura, spune ca a fost evident atunci cand copilul lor a venit pe lume si el a privit-o cu o lumina extraordinara in ochi.
Pe mine ma debusoleaza aceste raspunsuri. Pana la urma ce anume legitimeaza acele vorbe si ce anume le da greutate? Gesturile intreprinse? Cu cat sunt mai dificile si dau mai multe batai de cap, cu atat iubirea e mai trainica? Exista iubiri mari si iubiri mici? Cine poate face o astfel de contabilitate? Pentru o iubire mare, sa zicem ca esti dispus sa renunti la orice pe lumea asta, iar pentru una mica doar la 50%?
Pentru unele dintre noi, amorul asta nebun presupune musai maleabilitatea partenerului. El devine moale ca plastilina atunci cand imi aude vocea, isi uita hobby-urile si e gata sa ma insoteasca peste tot, facand lucruri pe care inainte le detesta. Eu sunt fericita. 1. pentru ca ma iubeste, e clar, ce barbat ar ajunge sa citeasca Elle daca nu m-ar iubi? 2. pentru ca sunt atat de “tare†incat l-am facut, prin forta farmecelor mele, sa citeasca Elle. In astfel de contexte, iubirea ajunge sa semene cu un proces de dresaj. Sunt un instructor bun, lesa mea e eficienta, metodele mele dau roade, ergo pot culege fructele dulci ale amorului.
Sigur, mai exista ceea ce se numeste compromis. Toti ne sfatuiesc ca, in doi, fiecare trebuie sa „lase de la el”. Daca asa stau lucrurile, inseamna ca suntem ca niste consumatori care am ales un produs, l-am adus acasa si constatam ca nu e tocmai ce ne-am dorit, dar nici la Protectia Consumatorului nu ne putem prezenta intrucat nu e vina producatorului. Adica, nitratii si nitritii sunt daunatori, dar sunt legali. E doar greseala mea ca am achizitionat produsul. Acum am doua sanse, fie il arunc si pierd banii, fie il consum si incerc sa reduc posibilele prejudicii consumand mai multe fructe si legume, sa zicem. Poate e deplasata comparatia, dar ati prins ideea, nu-i asa?
Unde mai pui si ca acelasi gest facut de persoane diferite poate duce la rezultate dintre cele mai diferite. Adica, faptul ca barbatul pe care tu il iubesti iti citeste cate un articol din Elle in fiecare seara pentru ca tu sa nu-ti strici ochii de la lumina proasta din dormitor te poate emotiona pana la lacrimi. Dar sa nu care cumva sa incerce si altcineva acelasi lucru ca individul risca sa devina un „papagal”, un ins lipsit de personalitate, vrednic de tot dispretul si de priviri incruntate menite sa-l puna pe neavenit in banca lui.
Asadar si faptele incep sa piarda din credibilitatea mult trambitata. Daca nu ar fi asa, oricine s-ar purta dragut cu noi ar avea sanse sa ne fure inima, cum se zice. Poate ca pana la urma au dreptate si gurile rele, care ne acuza de superficialitate.
Pana una-alta, eu, cel putin, intentionez sa raman o toanta irecuperabila. Ca, deh, pe mama nu prea am ascultat-o, reviste glossy nu prea citesc, iar povestile prietenelor mi se sterg rapid din memorie. Adica, in cazul in care voi fi intrebata, voi raspunde „stiu, pur si simplu”. Dar nu atat de toanta incat sa nu stiu ca nimeni, absolut nimeni, nu poate fi iubit asa cum este. Ca a iubi e ca si cum ne-am uita la o fotografie, am acoperi lucrurile care ne displac, le-am amplifica in Photoshop eventual pe cele care ne plac.
Sa spui ca „el ma iubeste asa cum sunt” este o mare naivitate. Nu, dragele mele, toti avem ceva „neiubibil” in noi si nimeni nu face exceptie. Doar ne prefacem ca nu vedem. Este un joc si fiecare isi canta partitura sa. Eu pretind ca nu tin o lesa ascunsa la spate, tu, ca nu esti plastilina in mainile mele. Sau invers.