Prea buna ca sa fie bine

Articolul lui Mihai despre papucii din cuplu si cat de tare apasa cu ei cel care-i poarta m-a facut sa ma gandesc la modul in care ceea ce numim, de obicei, o calitate ajunge sa ne produca diferite inconveniente, transformandu-se in defect si punand bete in rotile relatiei de cuplu. Sa fii bun, ne spun parintii nostri si un intreg sistem. Sa fii amabil, sa fii dragut. Cand inceteaza toate astea sa mai fie o calitate, devenind slabiciune? Cum pui o piatra de hotar intre cele doua?

E firesc sa fim indatoritori cu oamenii pe care ii iubim. Orice relatie afectiva presupune dorinta de a-i fi bine celuilalt, de a ne preocupa sa fie fericit. Sa fii atent la nevoile lui, la implinirea lui, la confortul lui – toate acestea sunt componente obligatorii intr-o relatie de cuplu.

Daca ti-ai pus oricare dintre intrebarile de mai jos, inseamna ca ai trecut granita spre slabiciune. Cauta rapid drumul inapoi spre tine.

Citeste si:  Sexperta: grea viata de vagabond si de la raceala la iubire nu-i decat un pas

1. Simti ca el e ingrat
Stim, in dragoste, nu suntem contabili. Nu facem bilanturi, nu comparam ce dam noi si ce primim. Daca resimti senzatia frustranta a inegalitatii, daca simti ca dai prea mult si primesti prea putin, ca nevoile tale nu sunt satisfacute, atunci inseamna ca balanta nu e echilibrata. Desi n-ai fost tu aceea care a avut grija sa masoare ce exista in talerele ei. Cineva a incalcat regulile jocului. Faptul ca vizualizezi balanta inseamna ca undeva, in sistem, avem o problema.

2. Simti ca esti mai implicata decat el?
Iar aici trebuie sa mergi mai departe cu intrebarile: dai asteptand sa primesti ceva in schimb sau dai fara niciun fel de asteptare?

3. Ii satisfaci dorintele inainte sa apuce sa si le formuleze?
Asta ar putea fi visul oricaruia dintre noi. Sa ne ghiceasca altii dorintele. Si sa ni le mai si implineasca. Totusi, daca asta se intampla des, este o problema. Nu mai traiesti prin tine, ci prin el. Este amabilitatea extrema, iar orice extremism dauneaza unei relatii viabile.

Citeste si:  Te-ai despartit? Mergi mai departe!

Ma veti intreba care sunt riscurile in a fi prea „atent” cu celalalt. Va voi raspunde: transformarea relatiei de cuplu intr-una de tip mama-copil. Nu vrei o fiinta dependenta de tine, nu vrei nici sa fii un teritoriu etern cucerit, care nu mai presupune provocari si revendicari. Darurile tale vor fi considerate, in scurt timp, obisnuinta, drept, ceva ce i se cuvine. Pe scurt, normalitate. Un status exceptional devine parte a meniului asteptat zilnic.

Al doilea pericol consta in anularea sau neglijarea propriilor dorinte. Atatea cupluri care-si petrec vacantele numai in functie de preferintele unuia din ei. Unul singur impune agenda zilnica. Personalitatea ta se vestejeste, ceea ce te caracterizeaza pana la urma si te face unica intra intr-un con de umbra. Asertivitatea neconditionata nu apare niciunde in arsenalul de seductie.

Mai mereu cel care saruta papucul in cuplu are o stima de sine scazuta. Mihai a privit problema exclusiv din perspectiva cuplului atunci cand acolo este clar ca exista o problema pe care cel putin unul o are dinainte. Increderea in sine a celui dominat are puterea unui fir de papadie. Si, oricat de apetisante ar fi niste buze, cand ele stau in permanenta lipite de o talpa, se aplatizeaza, isi pierd culoarea si savoarea.

Citeste si:  De ce ne casatorim? O pledoarie pentru sinceritate

Lipsa increderii in propria-ti persoana te face sa construiesti un castel de nisip care, inevitabil, va fi o constructie instabila, gata sa se prabuseasca la cea mai mica adiere, oricat de implicata ai fi in zidirea lui. E un mod de a-ti asigura afectiunea si pretuirea celuilalt. Nu cred nici in dictonul afectiunii neconditionate, asa cum nu sfatuiesc pe nimeni sa adopte egoismul lui „cine ma place ma place asa cum sunt”, dicton care ascunde o mare neputinta, o supraestimare si, concomitent, un mare refuz. Dar nu cred nici ca devenim mai “iubibili” atunci cand capatam morfologia plastilinei.


2 Comentarii
  1. in timp, m-am lamurit ca pentru fiecare dintre noi, exista cineva. cineva pe lumea asta suporta chiar si persoanele cele mai insuportabile. de cate ori nu m-am intrebat cum se poate ca o fata superficiala, cu excesiv de multa incredere de sine, falsa, usor egoista, poate sa atraga un barbat. si totusi aveau prieten majoritatea. de cate ori nu m-am intrebat cum un baiat arogant, plin de sine, putin misogin poate, reuseste sa aiba iubita. si totusi nu era singur. asa ca nu stiu ce sa zic legat de refuzul ala categoric despre care vorbesti la finalul articolului. cum fac, cum nu fac, chiar si cei mai imposibili si respingatori oameni au pe cate cineva care nu se stie ce vede la ei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.