Respiram ocazional

Era o zi in care dragostea luase o pauza. Respiram in ralanti. Stateam intinsa pe spate, intr-un desert, cu capul pe o piatra si ma uitam la tine, din departare, ca la cinema. Mi-erai indiferent. Mi-erai totuna. Je m’en fiche-ismul la rang de realitate medicala, de buletin bio-chimic. Eram ca pielea unei tobe, ca o chitara fara grif si fara coarde, ca o rochie aruncata pe spatarul unui scaun dupa ce te-ai intors de la o petrecere.

Te imbracasem odata. Te hranisem odata. Acum nu te mai cunosteam. Si nu aveam nimic pentru tine, nici lapte, nici vin, nici sange. Te priveam si strigam catre ce era inca al meu si era la tine. Maruntisuri, desigur. O pereche de pantofi, niste margele vechi, o jumatate de fotografie. „Strigam” nu e chiar cuvantul potrivit. Nu as fi dorit sa ies in evidenta, desigur. Nu as fi dorit sa tulbur in vreun fel natura moarta in care convietuiam. Trei mere, un fald de perdea, un cap de vitel, poate si vreo doi-trei pesti intinsi cristic pe o farfurie. Si noi. Eu pe o piatra, tu pe un ecran facandu-ti numarul.

Si ce usor fusese totul. Ce usor cazusesi de pe pielea mea, ce usor te scuturasem din parul meu, ce usor iti facusesi valiza din visul meu dinspre dimineata. Acum, gandindu-ma, gaseam totul absolut incredibil. Cat ma incrancenasem, cat de tare ma opacizam ca sa nu-mi vezi urmele ranilor din alte batalii. Cat de mult incercam sa-mi asortez zambetul la cafea si surasul la fursecuri. Cum imi turnam substante de anulat constraste ca intreaga mea piele sa devina albastra si tu sa nu vezi ce nu voiam eu sa vezi. Cum imi crosetam pretexte si ocupatii, subterfugii si parade.

Citeste si:  Singuratatea

Mi-erai indiferent. Mi-erai totuna. Iesisesi din mine, nu mai erai al meu, nu mai erai cangrena care ameninta sa ma cuprinda, septicemia mea cardiaca, hemoragia mea cerebrala. Nu mai erai nimic din toate astea si nu-mi venea nici sa rasuflu usurata, nici sa multumesc pentru miracol. Nu-mi venea sa fac nimic. Poate sa-mi fac un ceai si sa te privesc ca pe un obiect ciudat care a zacut multa vreme in maruntaiele mele, de a carui extractie mi-era teama, dar care se evaporase cumva singur. Ca un actor care iese din cadru, iar camera nici nu baga de seama si nu-l urmeaza in noile lui peregrinari.

Citeste si:  Cum descriu barbatii femeia ideala

Aici, in desertul in care locuiam temporar, printre poze, tinute si margele, poposeau uneori pelerini cu fete aspre. Cu barbi de trei zile si degete prelungi, indoliate. Se uitau la mine si se intrebau din priviri cum as putea fi reparata, umpluta, sa nu mai fiu doar aceasta piele, acest burduf, aceasta cutie dezlipita la colturi. Imi aduceau flori uriase si-mi faceau poezii. Absint si acizi cu nume de parfumuri. Imi faceau cu ochiul si-mi aratau masculinitatea lor zgrunturoasa, suflul acela naucitor, promitator. Imi desenau saruturi pe nisip, faceau focuri mari si imi aratau umbra unor frangeri, nopti grele de dragoste, fibre contaminate, orgasme si iluziile lor, orgasme si simularile lor nu mai putin intense, falsul si umbra lui, disperarea si genele ei lungi, impetuoase, sani de femei alaptand, sani facuti pentru dragoste, sani facuti pentru ca pietrele sa-si gaseasca mai bine calea, lumi grozave, lumi negre, luni de amareala si luni de fericire casnica, asteptand sa mi se nasca un prunc, asteptand sa-l iubesc.

Citeste si:  Ce NU trebuie sa faci niciodata in timpul unei partide de sex oral

Eu ii priveam si le faceam cafele amare. Dadeam din cap, imi strangeam mai bine fustele negre pe mine si imi promiteam sa-mi fac mereu voia mea, a mea si numai a mea. Desertul asta nu avea oricum alta zeitate, niciun vitel de aur si niciun idol de piatra. Nu voia unor prunci nenascuti, nu impulsul unui falus strain, zvacnetul lui spre mine, mana pe jumatate intinsa, mana pe jumatate retrasa, ritualurile complicate, cu multe puncte de suspensie in care nici eu, nici tu nu stiam ce sa facem si discutam despre vremuri si muzici straine. Eram goala ca o piele si asa voiam sa raman, sa urle vantul noaptea in mine si usile sa se sparga cand intram in incaperile alea, aproape subterane, unde stateau multe femei cu ochii negri si pupile marite de opium.

Dupa un timp, am uitat si de tine. Nu te-am mai urmarit pe marele ecran alb din mintea mea. Ti-am pierdut urma, ti-am pierdut mirosul, sangele meu nu te mai recunostea, lumea te luase inapoi ca si cand n-ai fost si nici macar n-ai fi putut fi.


3 Comentarii
  1. Ce frumos este cand unii oameni stiu sa spuna \”altfel\” ce simt, cum sunt, ce-i doare sau ce nu ii mai doare. Multumesc de faptul ca nu e bagatela si nu e banal. Si poate e bine sa fie doar ocazional:)
    Felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.