Am vazut recent 45 de ani, filmul lui Andrew Haigh, cu Charlotte Rampling, nominalizata chiar la Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal, si Tom Courtenay. Filmul nu are nimic glam, temperatura lui este destul de joasa, bine tinuta in frau de regizor si interpretare, fiind lipsit de sclipiciul obisnuit al relatiilor, caci este despre amorul la varste mai mult decat adulte. Asta nu inseamna insa ca e lipsit de dramatism. Un cuplu se pregateste sa-si serbeze cea de-a 45-a aniversare a casatoriei. In pragul sarbatorii, o poveste din trecutul lui, un trecut anterior relatiei lor, se-ntoarce si tulbura apele.
Ma intrebam daca o poveste atat de veche mai poate scoate din albie cursul unei relatii. De ce sunt oamenii atat de fragili incat pot fi destabilizati de ceva care a exista inainte sa se-nfiripe sansa unei relatii?
Trecutul celuilalt e pagina goala pe care fiecare dintre noi o umple cum stie si cum poate. Avem parteneri care contribuie cu sarg la umplerea ei, punandu-ne la dispozitie povesti si personaje. Avem parteneri de la care smulgem, mai delicat sau mai smucit, mai fatis, mai piezis, bucati de scenarii, ramasite de amintiri pe care le crosetam apoi, cu mai multa sau mai putina pricepere, mai ingrijit sau mai dezordonat si, in fine, avem parteneri care sunt extrem de zgarciti si care nu ne dau mai nimic. Pagina ramane alba si scrijelim singuri pe ea.
Mi-a ramas filmul in cap pentru cum poate trecutul sa intoxice prezentul. Pentru cum poate o fiinta moarta, o absenta, sa contamineze alegerile si trairile celor prezenti, celor vii.
Apoi, ma gandeam la reactia noastra, a celor «surprinsi». Cum procedam in astfel de situatii? Scotocim in sarcofagul povestii? Sau ne abtinem, avand senzatia unei profanari? Omul ne apartine cu tot cu trecutul lui? Ne este dator trecutul lui cu ceva?
Personajul lui Charlotte Rampling din 45 de ani isi trece intreaga casnicie, cea de aproape jumatate de secol, printr-o noua sita, o noua lentila, perspective activate de un trecut a carui existenta o ignora. Chestionandu-si sotul, afla ca alta i-ar fi fost sotie daca nu s-ar fi intamplat un accident regretabil. Ceea ce duce la intrebarea legitima : «relatia noastra este tot un accident?».
Iar asta cred ca este o indoiala care ne framanta pe multi.
Cat este sansa si cat este alegere ca am ajuns impreuna?
Daca eu nu as fi privit asa, daca tu n-ai fi indraznit, daca eu n-as fi putut atunci, daca tu n-ai fi ratat autobuzul ala, daca ea nu s-ar fi despartit de tine, daca eu nu m-as fi oprit acolo, daca as fi fost nervoasa, daca n-ai fi insistat, daca, daca, daca. In cazul cuplului din film, daca-ul lor are o greutate de mormant: daca ea n-ar fi murit.
E mult hazard, insuportabil de mult hazard. Dar e si ce facem cu el. Caci o relatie lunga nu inseamna doar o dimensiune orizontala, ci si una verticala.
PS: va recomand filmul, totusi.