fbpx

Totul are o limita. Oare?

Spunem mereu ca exista o limita. Iar eu, cand aud asta, imi imaginez imediat un gard electrificat, o piatra de hotar, o borna, un sistem audio-video care anunta pe cel care se apropie ca este in pericol maxim. Invocam des limita asta si infigem cuvantul in terenul mlastinos al conflictelor noastre ca un soi de busola dupa care sa se orientam si sa stim cand departe devine mult prea departe. Intolerabil. Si cand foarfeca urmeaza sa reteze cordonul macaroanei. Limita insasi devine caramida cu care-l pocnim pe celalalt in moalele capului atunci cand – credem noi – se indreapta intr-o directie gresita.

Uneori, noaptea, cand suntem singuri si ni se face teama, venim si mutam gardul mai incolo, mai incolo. Sau ii facem singuri gauri. Marim elasticitatea hotarului. Piatra devine plastilina, sarma devine guma de mestecat. Procesul e insa reversibil, nu va lasati pacaliti de moliciunea de azi. Maine se poate transforma in ghimpi de otel.

Citeste si:  What is sex?

Putini sunt cei ale caror limite sunt cu adevarat inamovibile.

Sigur, trasatul granitelor nu este deloc caracterizat de obiectivitate. Ce tolerez din partea lui X starneste indignare pentru Y. Judecam cu dubla, tripla, cvadrupla masura. Cine a zis ca-n dragoste exista vreun sistem metric unanim acceptat? Cu X de mana, masuram in mile marine. Iar la Y, calculam milimetric. Citatiile nu se trimit mereu, se mai pierd pe drum sau, din cine stie ce eroare a acestui sistem imperfect prin definitie, nici macar nu se mai emit si asa te trezesti, intr-o buna zi, ca nu ti se raspunde la un sms sau ca cineva iti pune valiza la usa sufletului. Procesul s-a desfasurat in absenta, iar avocatul din oficiu era mut. Uneori, chiar cu boarfele direct in strada, clipind iepureste in lumina farurilor.

Apoi, evident, urmeaza, cum zice textul biblic, scrasnirea dintilor.

Mizam de multe ori pe elasticitate insa. Mai topaim un pas, mai impingem putin cu cotul, mai fortam zidul ca doar n-o fi foc. Terenul e insa minat si putini au abilitati de genisti.

Hotarele cu care ne ingradim nu respecta mereu regulile logicii. Azi, ni se poate ierta o contuzie, iar maine putem fi exilati pentru ceea ce, in ochiul nostru neexpert, pare o biata zgarietura. Nu exista proportionalitate intre ofensa si reactie. Nu e ca la fizica. Motiv pentru care nu invatam niciodata si pielea ne este pusa la bataie in permanenta, cu portiuni mai fragede si mai tabacite, cu asperitati si matase numai buna de strapuns.

Citeste si:  O mica vizita la SexShop!!

Daca vrem sa fim cinstiti insa in aceasta autovivisectie, trebuie sa recunoastem un lucru: undeva, pe drumul nostru neliniar, serpuind, plin de curbe si ocolisuri, undeva, prin iarba, pe sub liane, licaresc un soi de semafoare. Ne facem ca nu le vedem de multe ori si ne imaginam ca vom capata acces la sistemul care le activeaza, ca ne vom maslui sansele, ca ne vom dubla, tripla, cvadrupla sortii.

Si cu toate astea, sustin ca exista un tip de vant, un tip de sol, un tip de cer care fac imposibile limitele. Le culca la pamant si nu le plange nimeni. Le spulbera si nimeni nu le observa absenta. Doar un pas brusc mai usor, un alt mod de a privi, de a vorbi, de a imbratisa.

6 Comentarii
  1. Iarina, citind articolele tale am senzatia ca parcurg paginile unui jurnal de adolescenta. Lung sir de plictisitoare \”profunzimi\” stiute de orice individ care detine o oarecare experienta de viata. Sunt de parere ca orice act scriitoricesc trebuie sa aiba un scop. Care-i scopul acestor cugetari?

  2. Catherine, poate Iarina scrie aceste\”profunzimi\”, fiindca le-a trait sau le traieste ……totusi de apreciat ca le impartaseste si cu altiii…..scopul: poate vrea sa transmita un mesaj…cuiva….

  3. Catherine: stiam ca tot ce e important s-a spus deja. Asa ca nu-mi faceam iluzia unor noutati. Articolele mele nu pot face in niciun caz subiect de \”breaking news\”.

    Totusi, fara sa vrei, mi-ai facut un compliment. 😉

Lasă un răspuns la Milka Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.