Un cuplu, un singur scandal

Ma uit cateodata la parintii mei, certandu-se cu o patima pe care o cunosc de cand eram mic si imi spun ca asa e normal, ca in orice cuplu sa existe din cand in certuri. Certuri urmate de impacari, in cazul lor, certuri cu care isi presara calea spre nunta de aur. Certuri urmate de rupturi, penru altii. Insa ambele situatii mi se par firesti. Ca o relatie isi depaseste scandalurile sau ca isi frange gatul in ele – e pentru mine la fel de acceptabil.

Afirmatia de mai sus e atat de plata si de banala, e un truism atat de mare si de greu de contestat incat mi-a luat multa vreme sa observ ca, de fapt, lucrurile nu prea stau asa. Si am ajuns sa ma intreb daca o fi adevarat ca in orice cuplu normal exista „certuri”, la plural. Nu cumva exista o singura cearta? Un scandal recurent, mereu acelasi? Un numar fix de reprosuri reciproce, recitate mereu in aceeasi ordine, raspunsuri invariabile la orice intrebare. Ca in sceneta lui Florin Piersic, in care totul se reduce la castravete, iar castravetele e un fruct dicotiledonat de culoare galben-verzuie si face parte din familia curcubitaceelor…

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi se pare ca mai degraba asa stau lucrurile. Ca, pe masura ce imbatranesc, relatiile isi aduna frustrarile, problemele, neimplinirile intr-un singur ghem de ite incurcate. Si ca, de oriunde ar porni cearta, continuarea va fi precis aceeasi: ghemul de frustrari vechi, aruncat dintr-o parte in alta, pana ce partenerii isi epuizeaza fortele.
Ba chiar as indrazni sa spun ca mono-scandalul devine, la un moment dat, elementul de identitate al cuplului. Caci functionarea relatiei trece in seama lucrurilor despre care nu mai vorbim – o fosta dragoste, fosilizata acum in nevoie si dependenta – in timp ce pata de culoare, iesirea din banal, singurul moment de pasiune si de traire interioara a cuplului ramane cearta. O sa observati asta, daca auziti cupluri de 50+ vorbind despre alte cupluri de 50+. Niciodata nu vor mai pune in discutie elementele comune. Coabitarea – ca sa folosesc un cuvant la moda – va fi regula, in timp ce natura divergentei va reprezenta diferenta specifica intre o familie si alta.

Si care ar fi temele mono-scandalului?

Fara pretentia de a insira macar jumatate dintre ele, as putea enumera:

– tema adulterului – in care toate relele se justifica prin faptul ca el sau ea a calcat stramb candva – „daca nu-ti convine, intoarce-te la panarama aia”;
– tema comunicarii ineficiente – „vorbesc degeaba cu tine”, „de ce tipi la mine, ca eu nu tip”, „de ce nu zici nimic?” etc;
– tema viciului – „eu macar nu-mi beau banii”;
– tema ingratitudinii sociale – „erai un coate-goale / o desculta pana te-am luat!”;
– tema esecului sexual – aici nu cred ca mai e nevoie de explicatii;
– tema esecului profesional – „m-am luat dupa tine si uite unde-am ajuns”;
– tema personalitatii inatacabile – „asa sunt eu, sa nu-ncerci sa ma schimbi”;
– tema esecului social – „n-ai niciun prieten” sau „din cauza ta, nu mai am niciun prieten”;
– tema esecului familial – „stai toata ziua cu prietenii/prietenele si de mine nu te intereseaza”;
– tema traumelor familiale – „esti exact ca ma-ta/ tac-tu” sau „mi-a zis mama sa nu ma incurc cu tine”;
– tema lipsei de activitate casnica sau – nuanta apropiata – a excesului de activitate profesionala – „nu faci nimic in casa” sau „stai toata ziua la serviciu si de mine de doare in cot”.

Acum, de la caz la caz, fiecare cuplu se identifica printr-o anume combinatie intre aceste teme. Minim doua. Si, de fapt, aici apare problema.

Pentru ca e suficient sa existe doua teme de repros pentru ca rezolvarea fiecareia dintre ele sa devina imposibila. Desigur, dac-am putea sa le separam, ar fi usor de dezamorsat si de rezolvat. Insa, in loc sa facem asta cu rabdare si metoda, noi incercam sa le anihilam reciproc, ne aparam atacand, raspundem unei lovituri sub centura cu alta lovitura sub centura. Nu cautam solutii, ci doar scuze.

Si ne miram apoi ca au trecut anii, iar motivele noastre de cearta au ramas aceleasi. Pana cand ajungem atat de batrani incat singurul lucru care ne mai aduce aminte de vremurile bune este chiar el, mono-scandalul. Devenim dependenti de insasi sursa nefericirii, de propriul nostru conflict nestins: fara el, ar trebui sa acceptam ca am trait degeaba.