Oamenii care umbla cu manualele de „Cum sa cuceresti o femeie?” au impresia ca, odata ce au bifat casutele de acolo, sunt indreptatiti sa ceara ceea ce ei cred ca li se cuvine. Caci nu ma refer acum la curtezanii care suspina din umbra si-si inghit lacrimile in tacere, ci la insistenti. La cei care nu inteleg de ce au „picat interviul „. Asa se raporteaza ei la toata afacerea. La cei pe care ii dai afara pe usa si intra pe fereastra, cerand vesnice reexaminari, recorectari, reevaluari.
Stiti, sunt unii chiar obtuzi. Unii care cred ca e doar o chestiune de timp pana cand vei ceda. Ca e imposibil sa nu vezi cate abilitati au si cum ei reprezinta garantia viitorului luminos pentru tine. Ce conteaza ca o rupi la fuga in directia opusa cand apar. Mai devreme sau mai tarziu, chiar si tu, nerecunoscatoareo si nestiutoareo, te vei supune evidentei.
Cand sunt respinsi si primesc „nu”-ul fara echivoc direct in fata, care poate veni uneori chiar fara doza de politete si delicatete necesare (atunci cand diplomatia esueaza de nenumarate ori… stiti voi), curtezanii nostri, departe de codul medieval al unei iesiri din scena, cu demnitate si coloana dreapta, cod care le-ar impune o retragere discreta, intorc armele. De unde ieri erai victima atentiei necerute, azi darul neprimit se da de trei ori peste cap si se transforma in agresivitate. Drumul e invers: amorasul se transforma in broasca. Si asa ramane.