Unele dintre comentariile voastre la articolul Cum poti vindeca un barbat gelos? m-au surprins. Din mai multe puncte de vedere. Erau, pe de o parte, referiri la propriile povesti si experiente, iar pe de alta incercari de a completa istoria Anei in mod malitios, as zice. De aceea, ma vad nevoita sa insist putin asupra subiectului si sa aduc anumite clarificari.
Unii dintre voi au sustinut ca e ceva gresit in a merge singura la o petrecere atunci cand ai o relatie. Eu spun ca e ceva gresit in a merge numai singura. Sunt de acord cu faptul ca nu avem toate aceleasi nevoi. Unele dintre noi se simt perfect fericite atunci cand se afla intr-o stare de „simbioza totala” cu partenerul, cand pana si a merge la hipermarket constituie o experienta de cuplu, buna de notat in jurnal. Dar altele, nu. Altele au o serie de preocupari care nu-l includ pe celalalt din simplul motiv ca suntem diferiti. Daca eu sunt pasionata de broderii, de ce l-as tari pe iubitul meu la un curs de cusut? Doar pentru ca cineva, nu stim cine, a decretat candva, nu stim cand, ca trebuie sa facem TOTUL impreuna? Sau imi veti spune poate ca, daca il iubesc, ar trebui sa renunt la cursul meu de cusut. Pentru o fiinta ca Ana si pentru multe altele, asta inseamna dictatura si ar ajunge in mod incet, dar sigur, sa ucida niste sentimente.
Oriunde se arata, din ce in ce mai des, in mod patologic, umbrele unor suspiciuni nefondate, atmosfera se viciaza. O relatie, ca sa traiasca, sa infloreasca armonios, are nevoie de lumina, de soare, de incredere. „Politia iubirii” este cel mai mare dusman al ei si nu un instrument menit s-o serveasca.
Pe unii dintre voi v-am vazut reactionand la fel ca Victor. E gresit sa mergi singura undeva. E gresit sa razi la glumele altu barbat. E gresit sa iesi la masa cu un coleg.
Daca asa va imaginati voi iubirea, eu zic „mai bine, nu”. As prefera sa raman singura pentru toata viata decat sa ma supun unor precepte absurde, arbitrare, care m-ar face sa ma ofilesc si, odata cu mine, si sentimentele mele.
Iubirile noastre sunt diferite, nevoile noastra sunt diferite. Pana si plantele cresc in conditii diferite, in soluri, intensitati de lumina si clime diferite. Si atunci, cum va imaginati voi ca ceea ce functioneaza pentru X este benefic si pentru Y? Insesi relatiile pe care o persoana le are de-a lungul vietii nu seamana una cu alta. Candva poate eu am fost cea posesiva, iar acum am ajuns sa ma apar de gelozia altuia.
V-am vazut aruncand piatra catre minciunile Anei. Cati dintre voi nu au mintit macar o data din dorinta de a-l menaja pe celalalt sau pe sine? Ati facut acelasi lucru pe care il face si Victor. Ati umplut spatiile pe care voi le percepti ca fiind goale cu ce poate fi mai murdar. Ati presupus ca iesirile Anei neinsotite sunt motivate de adulter sau macar de intentii adulterine.
As dori sa luati in considerare urmatorul lucru: pentru unii, iubirea nu e inchidere fata de lume. Pentru unii, iubirea nu inseamna automat exluderea intregului univers. Pentru unii, iubirea nu presupune refuz.
Sunt de acord: facem compromisuri. Insa le refuzam pe cele care ne ciuntesc, pe cele care ne lasa ologi, infirmi. Pentru ca suntem constienti de faptul ca celalalt s-a indragostit de noi pe vremea cand eram intregi. Si nu vrem sa facem urmatorul pariu: hai sa vedem daca ma mai iubeste si asa. Fara o mana, fara un picior. Nu vrem sa ne asumam riscul asta.
Si daca ni l-am asuma si ar trece neobservata schimbarea, mutilarea noastra, inseamna ca celalalt nu ne-a iubit niciodata. Nu pe no. Ci doar o falsa reflexie a noastra. O imagine photo-shop-uita a noastra conform propriilor sale tipare si asteptari. O fantosa. O fantoma.
Energia noastra, spiritul nostru vital, ceea ce ne face obrajii sa straluceasca si zambetul sa infloreasca, toate astea se hranesc din mai multe surse. Din frumosul pe care l-am intrezarit intr-o clipa. Dintr-o vorba buna aruncata de un strain. Din nenumarate maruntisuri pe care le vedem in jurul nostru. Cu conditia sa ne lasati sa le vedem. Cu conditia sa avem ochii deschisi. Victor si cei ca el vor ca ochii Anei sa fie inchisi. Si asta mi se pare o barbarie. O cruzime care nu isi are locul aici.
Da, se poate intampla ca Ana sa se bucure, sa zambeasca fara ca Victor sa fie sursa bunei sale dispozitii. E asta o crima? E asta o vina? Trebuie sa se simta vinovata? Victor incearca sa arunce asupra Anei anatema unei vinovatii pe care ea nu o are. Victor ii otraveste sistematic clipele pe care le petrece departe de el. Victor cere exclusivitate nu in sens sentimental, ci existential. Daca asta e normalitate, atunci normalitatea e ceva cumplit de trist. Oribil.
Ana doar refuza sa fie ciuntita si incearca prin toata mijloacele posibile sa-si impiedice mutilarea, anularea. Pentru ca ea inca spera ca Victor o iubeste pe ea si nu o Ana posibila, Ana potentiala. Da, Ana mai si greseste. Pentru ca e al naibii de obositor sa tii mereu steagul sus in lupta. Uneori bratul iti oboseste si cade in minciuna pret de o clipa, cat se odihneste, apoi il ridici din nou.