Dragoste neconditionata? Poate la mama acasa

Se spune ca numai parintii isi iubesc neconditionat copiii. Si in ultimul timp, trendurile in materie de psihologia copilului spun ca acesta trebuie sa si stie ca e neconditionata dragostea. Si ca trebuie sa i se repete, sa fie asigurat si resasigurat de lipsa conditionarilor. Ca doar intr-un climat de siguranta afectiv-emotionala, poate creste si se poate dezvolta armonios si ca sistemul generatiilor din urma, bazat mult pe jocul intre sanctiune si recompensa, era unul gresit, impotriva naturii.

Iar asta mi s-a parut firesc o vreme. Mi se parea de la sine inteles ca, orice ar fi, copilul trebuie sa simta dragostea parintilor infasurata in jurul lui ca o a doua placenta. Ca in lumea asta, caminul si siguranta lui reprezinta un sol manos din care ne extragem seva. Ramurile care ne cresc mai tarziu depind in mare parte de calitatile „nutritive” ale afectiunii primite sau refuzate in prima parte a vietii.

Citeste si:  Sex oral cu gheata

Si pentru ca nimic nu ramane batut in cuie, acum nu mi se mai pare la fel de firesc. Simt un fel de… – cum sa spun? – disonanta. Aud ritmul melodios al dragostei neconditionate rupandu-se dureros in momentul in care apare o noua dragoste, una din afara spatiului securizat al familiei. In sensul ca, odata parasita paturica dragostei parintesti, copilul devenit adolescent va afla ca, vai!, dragostea e conditionata. Intr-o mie de moduri si ca nu-i va ajunge o viata intreaga sa le descopere pe toate.

Sau e invers? Conditionarile apar cand dragostea e deja muribunda sau macar putin paralizata si sunt folosite pe post de carje, atele, scaun cu rotile pentru a mai putea misca biata frumoasa bolnava de colo-colo, din bucatarie in dormitor, cat timp va mai fi posibil sicat timp va mai fi nevoie de ea? Grea intrebare, incomode raspunsuri.

Citeste si:  Casnicie sanatoasa

Pe langa conditionari (daca face aia sau ailalta, il iubesc, ma marit cu el etc), se mai stabileste un alt timp de raport in sintaxa amoroasa. Cel de cauzalitate. Cei mai multi dintre noi crestem cu mitul asta, roz pufos, al amorului-vocativ. Amorul nu e in vocativ si onomatopeic decat la inceput.

La inceput, da, gramatica dragostei arata cam asa :
– Wow!
– Aaaah!
– Ai vazut cat e de…?

Iar aici insiram celei mai bune prietene cum e el, multime de predicate nominale si mai deloc ce face el. Adicatelea ce face pentru noi sau pentru umanitate de-l apreciem atata si de ne explodeaza inima in preajma lui.

Cand simtim nevoia sa justificam ceva, apar conditionarile. Si conectorii. Secundarele.

– Nu-l pot iubi. E prea egoist.
– Nu-l mai pot iubi pentru ca nu ma asculta.
– Nu il mai vreau pentru ca nu-mi este fidel.

Citeste si:  Revederea cu fostul

De unde nu aveam asteptari si simpla constatare a prezentei lui in viata noastra ne era suficienta (la fel cum simplul fapt ca avem un copil duce la dezvoltarea unui complex de sentimente si atitudini pentru el), acum ne trezim ca ne simtim inselati. Criteriile n-au fost indeplinite, conditionarile n-au fost respectate. Faptele cimenteaza fundatia, adauga straturide profunzime. Exclamatiile au zburat in turbulente.

Iar daca partenerul vine si ne spune « Schimbi aia sau nu ne va fi bine», facem botic, dam din piciorus si decretam «Tu trebuie sa ma iubesti asa cum sunt! Nu-ti convine, valea!». E cealalta fata a neconditionarii. Aia suparata, incruntata, producatoare de riduri.

Poate, intr-adevar, idealistii au dreptate si dragostea nu e conditionata, nascundu-se din nimic, din praful de pe drum si un dram de pulbere de vis. Dar lipsa ei e, cu siguranta, al dracului de conditionata.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.