De atunci, ca o ironie a sortii, am inceput sa ne vedem, mai intai ca amici, pe urma incepand sa imi faca confesiuni despre viata lui ca, in final, sa imi spuna ca nu m-a uitat niciodata si ca am fost iubirea vietii lui. S-a simtit dator cu niste explicatii, desi pe mine sincer la momentul respectiv nu ma mai interesau. Nici nu stiu de ce acceptam sa ies cu el.(zambeste). Intr-o zi, mi-a recunoscut ca nu a putut sa isi ierte niciodata slabiciunea lui de atunci. „Slabiciune” care mie imi putea „rapi” viata…
Ca sa trecem la subiect, au urmat seri in oras, iesiri la restaurant, cine romantice in care el nu a pierdut nici un moment sa ma recucereasca. Si asa a si fost! Intr-o zi, din cauza pasiunii mele „bolnave”(zambeste), m-am transformat in amanta lui. A fost ceva pasager, desi nu il mai iubeam, doream sa retraiesc acele momente din trecut (el fiind primul).
Am decis sa terminam cu tot circul asta ieftin, a urmat o perioada in care eu m-am retras. Ajunsesem in asa fel incat pentru mine nu mai conta nimic. Eu eram cea mai importanta. Nu ma interesa nici de el si nici de sentimentele lui (mai degraba imi parea bine ca sufera), nici de sotia sau de copilul lui. Mi se parea ca dupa tot ceea ce indurasem sunt indreptatita sa fac tot ceea ce fac! Poate ca singurul de care imi pasa era el, iubitul meu… pentru care simteam multa mila (pe care oricum il protejam atat cat puteam). Stiu ca aceasta descriere corespunde cu tablolul femeii lipsite de scrupule. Dar asta e viata mea, nu vreau sa par ceea ce nu sunt si nu imi atribui imaginea de victima absoluta. Poate ca am fost si calau!