Dea Domnul ca nimeni sa nu ne ceara nimic. Asta isi incepe Javier Marias cea de-a doua parte a trilogiei Chipul tau, maine, Dans si vis aparuta la Polirom, la un interval de cativa ani buni fata de primul volum Febra si lance (acesta aparea in original in 2002). Incipitul stabileste conceptul de forma si fond a romanului lui Javier Marias. Discursul epic este unul dintr-un soi unic in literatura contemporana: spaniolul este, intr-un fel, un clasic prin atentia pe care o acorda deopotriva continutului si “invelisului†sau lexical. Nimic nu e facil, la voia intamplarii in romanul sau care aminteste de traditia proustiana, atat in ceea ce priveste ceea ce teoreticienii numesc fluxul constiintei, cat si in ceea ce priveste fraza arborescenta, care se extinde si ne poarta in puncte greu de ghicit la debut. Practic, as putea spune ca actiunea romanului se intinde pe parcursul a 24 de ore. Acesta este timpul real caci asupra timpului narativ mi-e greu sa fac o aproximare. Si atentie, vorbim de o carte de 400 de pagini. V-ati speriat?
Lui Javier Marias nu-i este teama sa gandeasca. Oricat de ridicol ar suna. Personajul sau, Jaime, zis si Jack, dar si Jacques, analizeaza si diseca in permanenta. El nu merge catre simplificarea realitatii, ci catre descompunerea ei. Nu face ca extraordinarul sa devina banal, accesibil, ci alege drumul invers. Asta nu inseamna ca anecdoticul este neglijat. Ne sunt „povestite” tot felul de incidente, mari si mici, unele amuzante, altele tragice, din epoci istorice diferite, sunt analizate obiceiuri ale lumii contemporane – vezi magistrala expunere asupra utilizarii toxinei botulinice in chirurgia estetica – dar uimitor este modul in care Javier Marias face toate astea, „curbele” sinuoase pe care le urmeaza traseul narativ, ocolul si revenirile, repetitiile si lait-motivele. O pata de sange la capatul unor scari, situatia unei cersetoare cu copii la usa unui supermarket, diversele infatisari ale mortii in culturile germanice in opozitie cu cele latine, destinul unui Marlowe sau John Milton, intamplari din timpul Razboiului Civil si din perioada dictaturii franchiste, o convorbire absolut halucinanta cu o sotie ramasa la Madrid, o teorie asupra armelor albe, violentei si temerilor de tot felul, asupra victimelor si calailor, proiectii asupra Judecatii de Apoi, teoretizari asupra limbajului, limbilor, traducerii, interpretarii (acestea sunt vechi motive in proza lui Javier Marias, in care abunda personajele care se ocupa fie cu traducerea, fie cu interpretarea).
Si cu cat „vorbeste” mai mult, cu cat ne invaluie mai adanc intr-o sintaxa absolut ametitoare, slefuita pana la perfectiune, cu atat stim mai putin. Deza, personajul-narator, lucreaza pentru o organizatie-fantoma, care opereaza cu mijloace aflate la limita legalitatii, in scopuri ascunse atat naratorului, cat si noua. Deza presteaza servicii de interpret, dar e mai mult decat atat. Trebuie sa fie atent si la alt gen de semnale decat cele ale exprimarii orale. In seara cu pricina, este luat de seful lui la o intalnire intr-un club cu un cuplu de italieni. Sarcina lui principala este aceea de a o intretine pe sotia italianului. Si asupra acestora misterul ramane nepatruns. Face familia Manoia parte din mafie? Se prea poate. Dar la fel de bine planeaza posibilitatea ca ei sa provina din randurile functionarilor de la Vatican. Acesta este Javier Marias. Nimic nu e sigur, totul ar putea fi intr-o mie de feluri. Lucrurile insa scapa de sub control odata cu aparitia unui personaj ridicol, dar pitoresc, Rafita De La Garza, membru al diplomatiei spaniole din Anglia – episodul constituindu-se ca fiind declansator pentru dezvoltarea unei alte teme cu greutate: violenta, teama, modul in care reactionam sub imperiul lor, violenta ca relatare si cea la care suntem martori.
Avem elemente tipice romanului de spionaj, dar e deja redundant sa va spun ca nu aceasta este miza, ci doar cadrul. Pe un teren atat de miscator – identitati ascunse, identitati false, multitudini de nume, noapte, teama, violenta – Javier Marias poate sa-si lase discursul in voie sa fantasmeze pe marginea supozitiilor, sa incerce sa rupa valurile realului, sa treaca mereu in alt si alt plan, iar pentru noi e ocazia perfecta de a trai experienta unei lecturi tip matrioska.
Exista apoi un pasaj referitor la conversatiile mortilor pornind de la descrierea cimitirului Os Prazeres din Lisabona, de o poezie si o profunzime obsedante, cu cavourile in care exista si cateva fotolii, dar si un ceas. Descoperiti singur cum se impletesc aici tema mortii si a timpului.
Intre divagatii, introspectii, speculatii, revine punctual refrenul dansului, al visului: ah, intotdeauna exista mai multe lucruri ce urmeaza sa se petreaca, intotdeauna ramane ceva, un minut, o lance, o secunda, febra, si inca o secunda, visul, si putin pentru dans – lancea, febra, durerea mea si cuvantul, visul si inca putin, pentru ultimul dans. Sau: Iar atunci pana si judecatile noastra atat de compatimitoare si ascutite vor fi la randul lor taxate drept zadarnice si naive, de ce a facut asta, vor spune despre tine, de ce atata zbucium si de ce ti-a crescut pulsul, de ce te-ai infiorat si de ce ti-a tresarit inima; si despre mine vor spune: de ce a vorbit sau a tacut sau a vorbit de bine sau de rau, de ce atata zbucium, atatea indoieli si atata chin, de ce a facut cutare sau cutare pas. Iar despre amandoi vor spune: de ce s-au razboit in loc sa priveasca si sa ramana linistiti, de ce n-au stiut sa vada mai bine, la ce bun atata vis si acea zgarietura, durerea mea, cuvantul meu, febra ta, dansul si atatea indoieli, si atata chin.
I s-a reprosat romancierului spaniol elitismul romanelor sale, faptul ca se adreseaza mereu unor cititori initiati si exigenti pentru care lectura este mai mult decat divertisment. Si n-am sa va mint: asa si este. Dar asta nu implica un formalism al relatiei autor-cititor, Javier Marias nu e genul de romancier care sa urmareasca, in mod fals, artifical, sa ne faca sa ramanem cu gura cascata a admiratie pentru inteligenta lui. Nu, Javier Marias ne provoaca in permanenta, ne smulge din locuri caldute si spune lucruri incomode intr-o maniera extrem de eleganta. Ceea ce e, recunoasteti, o raritate. Si oricum e posibil sa ne fi prostit noi, cum bine remarca tatal naratorului. Asa ca sa nu ne uitam urat la cei destepti.