Manelistul, aurul si versul

Lumea se inflameaza la noi din tot felul de cauze. Ultima oara, s-a inflamat pentru ca la Muzeul Taranului Roman si-a facut loc o expozitie cu portrete de interpreti de manele, numita simplu „Lumea manelistilor – „Confluente, influente – in arta”, a artistului plastic George Vasilescu. Nu am vazut expozitia, dar nu m-am lasat nici tarata de valul indignatilor care nu vedeau puncte in comun intre manelisti si ia romaneasca, Plugusorul si Sanziene. Nu de alta, dar n-am crezut ca e neaparat necesar ca acestea sa existe. MTR gazduieste tot felul de evenimente si nu mereu ele au ceva in comun cu satul romanesc edulcorat, din poeziile lui Alecsandri, Cosbuc si Goga. Nici mcaar cu cel descris de etnologi care stiu cu adevarat cum este satul romanesc si care-i cunosc si avatarurile lui de-a lungul istoriei. Lumea uita ca tot sat romanesc era si ala al lui Rebreanu, de pilda (nu ma refer neaparat la Ion acum, ci la Rascoala). Si mai uita si ca manelele reprezinta si ele o realitate culturala. Mda, cultura nu se face numai la Ateneu si la Green Hours, se mai face si la Sala Palatului si se mai face si-n corturile nuntilor de la marginea oraselor. Din valul de indignari am dedus si ca respectivii nu vin, de fapt, prea des pe la MTR, daca ar face-o, ar sti ca acolo sunt des expozitii de arta contemporana. Expozitia cuprinde portretele lui Florin Salam, Adrian Minune, Dan Bursuc, Nicolae Guta, Goran Bregovic, Sorinel Pustiu, Carmen Serban, Cornelia Catanga, Vali Vijelie si Marian Mexicanu, alaturi de alte cinci lucrari inspirate de Taraful Haiducilor si Fanfara Ciocarlia.

Dar nu despre noul scandal din lumea artelor dambovitene voiam sa va vorbesc. Ci despre manelism. Manelismul care nu are legatura cu manelele, per se, sau cu fanii acestora. Ci cu un anumit tip de a fi nu intotdeauna usor decelabil, nu intotdeauna usor identificabil. Manelist nu e doar cel care asculta manele si prefera sclipiciul in orice.

Manelist e cel care vede lumea bicolor, manelist e cel pentru care oamenii sunt „tovarasi” sau „dusmani”, niciodata altceva. Manelist e cel incapabil de eleganta, cel care nu stie sa primeasca o ironie, o critica si cu siguranta nu stie sa-i raspunda.

Caci zilele astea, de data asta intr-o caldare mai micuta, cea a FB-ului (aici reverbereaza, desigur, cu ecouri amplificate intens, ciocnirile din alte baltoace), se mai intampla alte scandaluri. Scandaluri intre scriitori si critici, intre scriitori si alti scriitori, intre scriitori si cititorii lor. Oameni cu orgoliile ca niste furuncule, care secreta si secreta si secreta puroi odata intepate, indiferent de intensitatea „agresiunii”, viitura este reactia obligatorie. Oameni care, desi stapanesc eleganta unei exprimari mestesugite, pline de volute si arabescuri, intre coperte, cand ies pe ulita, umbla numai cu poalele in cap. Iar poalele sunt fruste rau.

Asa ca manelisti, dragilor, nu sunt doar Salam, Guta si Catanga. Sunt toti cei care nu stiu sa raspunda altfel decat scuipand, ingrosand tusele pana la ocultarea totala a oricarei intentii de raspuns de bun-simt. Manelist e filtrul prin care privesti oamenii, intentiile si actiunile lor. Nu doar ghiulul, ci si reactia la ghiul. Nu doar sclipiciul iphone-ului, ci si privirea incarcata, vorba scrasnita, victimizarea si rastalmacirea doar pentru ca piesa sa se potriveasca in puzzle. Mutilarea.

Astfel, cui nu-i place o carte e prost. Incult. Necitit. Frustrat (oh, sfanta monotonie a insultei si sfanta ignorare a ceea ce este, de fapt, frustrarea!). Inactiv sexual. Pudibond. Incult al carui lecturi s-au oprit la samanatoristi. Dornic de atentie. Invidios pe succesul altora. Ca doar dusmanii poarta pica, nu?

Nu va dau nume, caci nu vreau sa fiu acuzata ca incerc sa-mi castig faima pe spinarile notorii. Sau ca sunt grasa, naspa si se vede pe fata mea ca-s om rau.