fbpx

Pasii pierduti

Cu Pasii pierduti ai lui Alejo Carpentier, m-am pomenit stramband din nas si pufnind de cateva “ce clisee!”. Dar, la fel de natural, in paragraful urmator, ma trezeam vrajita si ceea ce incepea ca o carare batatorita se ramifica in peisaje daca nu de o noutate absoluta, apoi macar fermecatoare. Pe de alta parte, uitam ca romanul a aparut prin anii ’50 si ca sensibilitatile mele si ale omului de atunci difera considerabil.

Naratorul-protagonist al lui Carpentier este un compozitor dintr-o metropola americana nenumita (identificabila insa cu New Yorkul) care nu se dedica insa Marii Arte, aceea cu majuscule si care multora dintre noi a ajuns sa le provoace noduri in gat, ci compunerii de muzica pentru reclame si film. O frustare exista evident, desi ea este superficial camuflata, insa si asumata, intr-o rutina alaturi de o sotie actrita de teatru si interpreta de ani de zile a unui rol unic si punctata de la fel de rutiniere escapade in lumea barurilor, a placerilor carnale si a unei amante numite Mouche (!). Episoadele urmeaza schema tipica: apare, evident, o provocare: misiunea de a gasi niste instrumente muzicale primitive in jungla din America de Sud despre care scrisesera mai multi autori si care ar fi strans legate de istoria muzicii, instrumente menite sa imbogateasca o colectie a unui muzeu. Este, bineinteles, vorba de mai mult decat atat. Este vorba de o critica adusa vietii occidentale, culturii sale, incrancenarii si lipsei de bucurie de pe ambele maluri ale Atlanticului, pentru ca nici Lumea Veche nu scapa, dar si de o calatorie catre sine, catre visul cel dintai, o imbratisare a altor valori, mai autentice, mai consistente.

Citeste si:  Miss Univers

Calatorind pe fluviul care nu poarta nume in roman, dar care poate fi identificat cu Orinoco, personajul calatoreste de fapt catre inceputurile umanitatii. In selva, timpul se opreste, iar natura imprima comunitatilor de acolo alte moduri de a percepe existenta si sensurile ei. Romanul se desfasoara ca un jurnal al unei initieri, dar si al unei intoarceri, al unei schimbari profunde, transformare a unui personaj care invata sa-si regandeasca viata, modul in care iubeste, modul in care percepe muzica si istoria umanitatii. Luand contact cu triburi care traiesc inca in epoca de piatra, naratorul se intoarce, in gandurile lui, la inceputurile umanitatii. Sentimentul de inceput de lume accentueaza senzatia ca avem in fata ochilor nostri marturia cuiva care a asistat la insasi geneza, la clipele cand pamantul a fost despartit de ape si s-a facut lumina. Personajele care-i puncteaza calatoria nu poarta nici ele nume, iar ocupatiile lor sunt cele care le confera identitate: Culegatorul de ierburi, Inaintasul, Femeia Ta (fosta Rosario).

Proza este profund descriptiva, ceea ce poate constitui un impediment pentru cititorul grabit de azi, amator mai degraba al frazelor care puncteaza clar ideile si al dialogului care-si revela in mod simplificat esenta. Nu este cazul cu scriitura lui Alejo Carpentier, insa – cred eu – modul in care el descrie nu face altceva decat sa contureze si sa creeze in mod verific stranietatea lumii asupra careia se opreste. Plante si animale care va vor fi poate cunoscute daca sunteti privitori pasionati de Discovery Chanel si Animal Planet insufletesc marile intinderi de apa. Ritualuri si obiceiuri, descrieri de obiecte, de porturi care vor aminti de jurnalele marilor calatori si aventurieri, de insesi istoriile conchistadorilor.

Pe langa asta, abunda in referinte culturale, in general, si muzicale, in particular, pentru care marturisesc ca am fost nevoita sa apelez la dictionare si enciclopedii. Uneori naratorul intra in detalii, in analize complexe – sau care cel putin asa au parut unui ochi si unei urechi profane, ca ale mele – ale canturilor gregoriene, Simfoniei a Noua etc. Citate biblice, din Geneza si Apocalipsa, pasaje din poeti medievali, legende precolumbiene sau din “Prometeu descatusat” al lui Shelley. Romanul este un caleidoscop, include perioade istorice si evolutia varstelor umanitatii, varsate intr-un continut dens, mustind a mit, a poveste, a observatie antropologica.

Sigur ca lumea in care ajunge naratorul fara nume este una usor identificabila cu un El Dorado, paradisul regasit, minus lacomia primilor conchistadori ce cautau miticele cetati incase. Sigur ca acolo exista reguli de urmat si turnarea in noile tipare nu vine simplu si natural si o tradare este de ajuns pentru a provoca o expulzare. Si este, de asemenea, limpede ca nu va putea ramane acolo tocmai pentru ca cineva trebuie sa povesteasca, trebuie sa relateze, trebuie sa spuna pe hartie, cu cerneala. Iar actul relatarii, al confesiunii este unul la fel de profund uman. Pentru ca se poate renunta la tehnologie, la confort material, la minciuna si conventie, dar nu se poate renunta la scris. Si e bine ca este asa.

Va spuneam la inceput ca m-am trezit pufnind de cateva ori. Auzisem de multe ori povestea bunului salbatic si a omului contemporan gol, sec, caruia i s-au uscat izvoarele, iar hrana pe care si-o procura in orase si biblioteci e una fada, care doar ii permite sa se tarasca spre moarte. Si, prin repetitie, acele parti din mine carora se adresau aceste idei erau deja desensibilizate. Tocmai pentru ca stiam deja ca bunul salbatic e frumos si viu, iar fiinta citadina e urata si viermanoasa. Ei, sincera sa fiu, nu acesta era singurul context care mi-a trezit un plictis mustind a iritatie pe alocuri. A mai fost si portretizarea deloc magulitoare a femeii moderne in comparatie clar dezavantajoasa cu femeia din selva. De partea celei moderne, mi s-au parut a se aduna intr-un stol toate relele: indiferenta, egoismul, calculul meschin, sexul mecanic, golit de suflet, falsitatea, superficialitatea. Iar de partea celeilalte – care totusi nu face prea multe pentru a exista – toate calitatile. Si cumva aceasta opozitie mi s-a infatisat ca tipand a falsitate, a tuse mult prea stridente in slujba unei idei, desigur, dar lipsite de putere de convingere. Si nu vorbesc aici din prisma aschiilor de feminism pe care le adapostesc in mine. Literar vorbind, in aceste privinte, Alejo Carpentier nu m-a convins. Relatiile intre personaje sunt schematice si, mai mult decat Rosario, sau Mouche, sau Ruth, mi-a ramas in minte pitorescul Yannes, desi putin credibil: un miner grec, cautator de diamante, ce recita pasaje din Odiseea lui Homer.

Citeste si:  Polinezia Franceza, paradisul insular

Daca va plac Marquez, Isabel Allende si Salman Rushdie, poate nu ar strica sa va opriti si asupra Pasilor pierduti ai cubanezului Alejo Carpentier. Pentru a va confrunta cu una dintre primele realizari notabile ale realismului magic.

Romanul a aparut in colectia Byblos, la editura Curtea Veche.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.