Pe care parte a tupeului te afli – un text cu vagi legaturi cu Craciunul

E o chestie care ma surprinde, ma amuza si ma enerveaza simultan si care mi se intampla mai ales cand merg cu taxiul. Cand soferul e pe un drum cu prioritate, ii pedepseste aspru pe cei care incearca sa forteaza intrarea de pe vreo strada laterala. N-ai, ma, rabdare? Unde te bagi? Claxoane, injuraturi, tot tacamul. Ia uite, ce tupeu… Trece un minut si acelasi sofer, ce sa vezi, nu mai e pe drum cu prioritate, trebuie sa cedeze trecerea si are de asteptat: Bai, parca le-a dat drumul la robinet… N-ar opri unul sa ma lase si pe mine sa intru… Ce nesimtiti… In Germania n-o sa vezi asa ceva, sa nu te lase sa intri… Aici, daca nu te bagi la tupeu, stai toata ziua…

Am scris, saptamana trecuta, despre copiii iubiti dupa manuale, carora nu li se reprima nimic, pentru a nu li se distruge personalitatea/creativitatea. Copilul nu mai stie de frica acum, toate fricile se muta in sanul parintelui – asta incercam sa spun acolo, dar afirmand asta aveam si eu fricile mele. Una dintre cititoare parca le-a stiut: (…)ceea ce ne lipseste noua, celor care am fost crescuti dupa „stilul vechi”, este curajul de a spune lucrurilor pe nume mereu atunci cand e cazul. Daca faptul ca tac in anumite cazuri mi s-ar parea firesc, nu mi-ar face rau nici in plan psihic, nici in mod concret, in relatiile mele cu ceilalti, as putea spune ca educatia pe care am primit-o a fost corecta. Si cum nu este asa, trag concluzia ca statul in banca mea nu e bine pentru mine, ci pentru cei din celelalte banci. Copilul meu nu vreau sa stea in banca lui, adica acolo unde il pun eu sau altcineva, ci sa-si caute singur locul si sa se aseze acolo unde ii e bine. (Alena)

Citeste si:  Eu sunt din Pungesti. Si tu esti din Pungesti. Si suntem agresati!

Mai spuneam saptamana trecuta ca nu am copii, situatie care nu s-a schimbat intre timp. Insa m-am gandit de multe ori ca una dintre cele mai
grele cumpene ale educatiei este transferul suferintei.

Dar, inainte sa ajung acolo, sa lamurim ceva legat de tupeu si de frica.

Am observat si eu ca, in cultura ultimilor decenii, frica e demonizata – si asa si trebuie sa fie, sa te supui fricii e calea aproape garantata nu doar spre ratare, dar si spre pacat. Insa curajul, ca opus al fricii, nu consta in absenta ei, ci in depasirea ei. Asa cum virtutea nu sta in absenta ispitei, ci in rezistenta la ea, asa cum implinirea nu e absenta golului, ci umplerea lui. Frica e un sentiment sanatos – ea ne ofera adrenalina de care avem nevoie pentru a functiona la cote maxim.

Tupeul depaseste frica nu prin curaj, ci prin nerusinare.

Sigur, pot sa inteleg ca, dupa o jumatate de secol in care regimul politic a functionat exploatand frica, e normal sa urmeze un recul social, in care fricile trebuie asasinate in masa. Dar stiti cum e? Ca si cum ai locui la marginea unei gropi de gunoi si te-ar chinui in fiecare zi duhoarea. Iar pentru copilul tau, realizand ca nu poti muta ghena, ti-ai dori sa nu aiba simtul mirosului.

Citeste si:  Superstitii amuzante despre nunta

In liceu, si mie imi placea sa-mi sfidez profesorii. Sa fiu obraznic, sa le fac farse – dar singurul motiv pentru care merita sa fac asta era frica. Mi-era frica de ei, pe de o parte, mi-era frica de parintii mei si de viitoarea lor reactie, si trebuia sa-mi depasesc fricile. Insa nu am nicio satisfactie sa vad acum elevi de liceu batjocorindu-si profesorii –
ei n-o mai fac pentru a-si depasi conditia, ci pentru a se afunda in ea. Victimele au devenit calai, acum ei, elevii, sunt cei care fac regulile (sa vedeti Detachment). Frica a ramas aceeasi – dar s-a mutat in tabara cealalta. Probabil ca azi, Pink Floyd ar ruga copiii sa-si lase profesorii in pace.

***

Si-atunci, Alena, ce facem? Suntem convinsi, in sinea noastra, ca traim intr-o societate in care antivaloarea are succes – eu cred ca e doar aparent si efemer – dar chiar ar fi vorba de o victorie reala a nonsensului: ce facem? Ne enerveaza tupeistii, ne enerveaza atat de tare succesul unora dintre ei incat nici nu observam ca, in realitate, 90 la suta din ei sunt condamnati la mizerie, la capsunarit si sclavie. Dar si daca toti tupeistii ar avea fericirea garantata, abdicam in fata propriilor principii pentru ca avem un sef caruia i-a mers cacealmaua, un vecin care a reusit sa se bage in fata, o ruda care s-a imbogatit „la tupeu”? Ne bantuie atat de tare iluzia succesului afisat incat sa retezam principiile pe care le-au sadit in noi zeci si sute de carti?

Citeste si:  Facem temele copilului?

Niciunde si nicicand nu s-a nascut vreun copil intr-o lume de lapte si miere – nici macar miticul Adam, nefiind nascut, n-a avut parte de asta. Uite, e Craciunul. Ne bucuram de nastere, desi stim ca nascutul vine pe lume ca sa sufere. E un pret pe care trebuie sa-l platim pentru a ne bucura de frumusetea vietii: uratenia ei, iar afacerea ramane valabila si pentru generatiile viitoare: asa merg lucrurile de cand lumea, nu putem face mai mult decat putem face. Ii vom scapa de nefericirile noastre, dar le vom da pe mana altele. Daca ne inchipuim ca urmasii nostri vor vedea filmul gratis, ne inselam – mai bine adoptam vorba lui Cioran, care se lauda cu fericirea pe care i-o datoreaza nenascutii sai copii. Crezi ca-i vom ajuta pe cei pe care ii lasam in urma imbracandu-i in zalele usoare ale autosuficientei si dandu-le in mana sabia de lemn a tupeului? Eu, sincer, nu.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.