Spune-mi ca sunt frumoasa!

S-o recunoastem: ne place sa primim confirmari. Chiar si cele mai intelectuale dintre noi, cele care se trezesc cu cearcane dimineata pentru ca nu au putut lasa cartea din mana noaptea si care-si rup tocurile cui prin galeriile de arta, au nevoie de asigurari. In fiecare moment, simtim ca avem o proba de trecut. Si cine altcineva sa ne „jurizeze” daca nu cel de langa noi, cel cu care ne impartim patul si cafeaua.

Asa ajungem sa-i cerem parerea in legatura cu orice. „Cum imi sta cu fardul asta?”. „Crezi ca mi se potriveste rochia aceea?”, „Cum crezi ca mi-ar sta tunsa asa?”. Zilnic, asteptam confirmarea atractivitatii noastre. Domnul X trebuie sa ne spuna iar si iar cat de minunate si dezirabile suntem si vai de el daca nu adauga intonatiei frazelor sale si doza de entuziasm necesara. Caci avem darul de a simti si de a detecta imediat orice urma de compliment „contrafacut”. De altfel, folosesc un cuvant nepotrivit. Acestea nu sunt complimente din moment ce ele au fost solicitate, smulse, pretinse. Un compliment poate fi catalogat ca atare in clipa in care el este spontan, natural. Or, aici nu este vorba de asa ceva.
Sustin fara urma de indoiala ca ramanem niste cochete perpetue. Si, desigur, niste nesigure continue.

Poate ca nu mai tineti minte, dar hai sa va amintesc eu cum erau lucrurile. La inceputul relatiei, nu noi eram cele care faceau tumbe, se rostogoleau in aer si hamaiau vesele doar-doar cineva le arunca si lor covrigul admiratiei. Complimentele curgeau de la sine, fara strategii de provocare, fara „stimulenti”si noi ne trezeam in unele cazuri inundate in valuri-valuri de „cat de frumoasa esti”, „arati minunat azi”, „radiezi” si „stralucesti”, asta doar ca sa le pomenesc pe cele mai „cuminti” si comune dintre ele. In timp, entuziasmul domnilor se potoleste, ochii nu mai sunt chiar atat de mariti de uimire, mainile nu mai sunt atat de neastamparate. Nu observam chiar de la inceput, dar adevarul ne impresoara dupa o perioada de timp. Uitandu-ne noi intr-o dimineata in oglinda si pocnite fiind de evidenta dragalaseniei noastre, ne miram de ce nu observa si domnul X ce printese suntem noi.

Citeste si:  De ce inselam femeile: Si de ce nu ne putem opri?

Asa trece o zi, asa trec doua. Tacere. Oare sa fie orb? Oare sa fi palit dragalasenia si senzualitatea noastra? Ajunse in acest punct, incepem sa tatonam terenul. Facem ciorbe in bluzite mulate care incep sa semene cu un sutien. Ne punem cei mai mulati pantaloni atunci cand dam cu aspiratorul. Ne cambram, ne arcuim, tot corpul ne zvacneste in unghiuri improbabile. El, la fel de impasibil.

Citeste si:  Criza financiara in cuplu

Dupa aceasta faza, urmeaza epoca interogatiilor. Si a cantararii obsesive. In fiecare zi, luam centimetrul si cantarul si ne inchidem cu ele in baie. Analizam, comparam. Facem grafice. „M-am ingrasat?”. Ne tragem de piele si calculam viteza cu care revine in pozitia initiala. Daca ne trezim cu urme de la perna pe fata, cronometram timpul in care acestea dispar. Masuram cu un raportor unghiul dintre riduri. Ne inscriem la tae-bo si la tot felul de sporturi exotice, ne electrostimulam, dam bani frumosi unor macelarite deghizate in maseuze care ne smulg urlete de durere. Revenim acasa, pe baricade, la ciorbe si topuri mulate, la aspiratoare si la cambrari. Barbatul este un animal orb in continuare, sta cu picioarele agatate de canapea si se uita tamp la meciuri de fotbal in timp ce noi ne riscam viata in jurul lui.

E timpul s-o recunoastem. Suntem dependente de priviri. Nu stiu daca de fapte cat de priviri. Simtim nevoia ca pe trupurile noastre sa alunece ochii lui. Sa se prelinga pe podea in fata pasilor nostri. Sa se lichefieze. Si cand nu primim „chestia asta”, de care avem nevoie ca de aer, suferim. Ne ofilim si, atunci cand simtim paloarea, ne stropim cu un sir infinit de artificii. Ca sa ne reimprospatam. Soarta e cruda cu noi, fetelor.

Citeste si:  Indragostita de cuvinte

Abia mai incolo, ajungem sa cautam confirmari in afara, pe strazi si prin orase. Vanitatea ni se umfla ca un balon, ca velele unui vapor pe ocean cand vantul tine cu navigatorii. Ne intoarcem mai sigure pe noi acasa, parca nu ne mai deranjeaza atat de tare ca domnul X nu zice nimic, ca nu observa ca ne-am schimbat a treia oara culoarea la par in luna asta. Pentru fiecare orb, exista alti 10 cu ochii larg deschisi. Nu va temeti, cum am zis mai sus, avem nevoie de priviri. Nu neaparat de fapte. Ne mentinem in domeniul vizualului si nu pasim granita pacatului, cea spre tactil. Trebuie sa ne aratam. Trebuie sa ne hranim cumva pantecele infometat de asigurari.

Da, avem nevoie sa ni se spuna. Sa ni se cante. Sa ni se fluiere. Fiecare dupa posiblitati. Avem nevoie sa ne oglindim in voi. Si reflectarea sa fie frumoasa, armonioasa, bine asortata. Feminitatea nu este un element static. Puterea ei fluctueaza mereu, se unduieste, scade si creste, are o fire capricioasa, face nazuri si, tocmai din cauza acestor variatii, are nevoie de “diplome, medalii si onoruri”. In ciuda aparentei inutilitati si a frivolitatii, complimentele ne sunt necesare. Ele functioneaza ca un combustibil. Cu cat ni se spune mai mult, cu atat inflorim mai frumos.


6 Comentarii
  1. In sfarsit si un articol cu \”ce ne trebuie si noua\” femeilor. Tot se bate moneda pe cum sa te porti cu \”perechea\”, \”iubitul\”, ce mai, cu barbatul. Cum sa-l rasfeti, cum sa te faci frumoasa pentru el, cum sa-l atragi, cum sa..s.a.m.d. Fara sa mai stii de tine, fara sa ai nevoi, placeri, fara sa vrei nimic. Sa stai 24 din 24 dupa un mascul , cu nimic mai bun decat tine, ba uneori si invers. Sunt femei care cu cat se poarta mai frumos cu \”jumatatea\” cu atat o trag mai tare. Barbatii se rasfata, considera ca sunt rasa superioara, ca ei fac tot, ca daca n-ar fi ei…, etc.etc. Vor laude, vor aprecieri, vor vorbe bune. Dar , din pacate prea putini barbati stiu si sa dea. Stiu sa spuna vorbe frumoase, stiu sa rasfete, stiu sa aprecieze. Si daca in sfarsit fac lucrul asta mint sau se plictisec prea repede. Un mod cinic de a gandi o sa spuneti. Cinic dar adevarat. Consider ca dam prea mult si primim prea putin!

  2. asa e!\” Suntem dependente de priviri\”. si daca suntem si daca nu suntem privite tot gasim noi ceva in care sa ne privim! Recunoasteti ca pe strada ne-am uita in orice ar reflecta chipul nostru:))!De la geamurile magazinelor pana la geamurile masinilor parcate, orice!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.