fbpx

Viata cea noua- Despre cumplitele carti

„Toate cartile sunt inamicii timpului, ai vietii noastre”, afirma unul din personajele cartii. Dar eu cred ca sunt niste inamici cu care trebuie sa ne luptam imbratisandu-i.

„Viata cea noua”, in original „Yeni Hayat” (1994), a urmat publicarii lui „Ma numesc Rosu”. Cei de la editura Curtea Veche au pariat pe un scriitor turc al carui nume s-a dovedit a fi castigator. La scurt timp dupa prima editie, volumul „Ma numesc rosu” s-a bucurat de o a doua, purtand insa pe prima coperta, cu mandrie, frumoasa precizare „castigator al premiului Nobel”. Se pare ca, de la an la an, criteriile dupa care se acorda acest premiu trezesc din ce in ce mai multe discutii si controverse, in care cel mai des apare sintagma „implicat politic”. Cu sau fara Nobel, Orhan Pamuk ramane un autor asupra caruia merita sa va aplecati cu atentie.

„Viata cea noua” este o carte despre o carte. Un tanar citeste intr-o buna zi o carte ce ii va mutila existenta. Lectura aduce cu sine un anumit fel de revelatie, de iluminare, de sentiment, familiar poate multora dintre noi, ca a fost special scrisa pentru el. Are senzatia ca i se adreseaza intr-un mod personal si direct. Intre noi fie spus, acest fapt trezeste nostalgii unei anumite categorii de cititori (printre care ma includ si pe mine), care isi amintesc primele carti despre care au avut sentimentul ca le-au zdruncinat viata, crezand ca, dupa aceea, nimic nu va mai fi la fel.

Citeste si:  Filmul "Restul e tacere", regizat de Nae Caranfil, este marele castigator al premiilor Gopo 2009

In cazul personajului din roman, Osman, al carui nume il aflam mult mai tarziu, se petrece o sciziune, o ruptura fata de tot trecutul si de toate experientele anterioare. Acesta isi paraseste familia si casa, angajandu-se intr-o calatorie halucinanta in cautarea lumii din carte, precum si a celor asemenea lui, a celor ce citisera cartea. In legatura cu continutul acesteia, ni se relateaza foarte putine lucruri.

Scrierea capabila sa provoace reactii atat de puternice poate fi privita ca o metafora pentru orice vis, orice ideal in a carui cautare suntem gata sa ne angajam cu toata fiinta. Chipurile lectorilor ei impartasesc, in viziunea lui Osman, un anumit fel de tristete si de dor, ca o marca distinctiva a celor ce cauta un univers nedivizat, in care ingerii (element propriu vietii celei noi) sunt frumosi, dar nemilosi si inspaimantatori, caci, cum bine zice poetul, „Orice inger e cumplit”.

Arhitectura romanului e una complexa, elementele de structura sunt interdependente si nicio piesa nu este lasata la intamplare. Pe langa tema de sorginte filosofica, romanul lui Pamuk portretizeaza o Turcie scindata si ea (la fel ca personajul principal) intre trecut si prezent, intre Orient si Occident, intre morala Islamului si rationalismul Vestului. Ironia si umorul salveaza insa discursul de rigiditate.

De exemplu, la un targ al concesionarilor la care ajunge Osman insotit de Canan (care inseamna iubita, dar si Dumnezeu in limbajul simbolic folosit de sufisti, dupa cum precizeaza traducatorul cartii), cineva prezinta un ceas care anunta orele prin aparitia unui domn in miniatura, cu cravata si fara mustata (detaliu semnificativ) si care spune :”Ce fericire ca sunt turc, sunt turc, sunt turc”, iar orele de rugaciune sunt anuntate de un imam care afirma „Allah e mare!”, luand locul traditionalului cuc cunoscut noua. Un alt ceas, prezentat in acelasi cadru, este capabil sa detecteze fericirea, caz in care se opreste, precum si nefericirea, caz in care mersul acelor este accelerat.

Citeste si:  Prioritizare sarcini

Vorbeste si despre modul in care oamenii se pozitioneaza in raport cu o opera de arta, cu o carte, in cazul de fata. Adeptii ei sunt dispusi sa caute adevarul absolut pe care cred a-l gasi in filele ei dincolo de orice restrictie, in timp ce altii simt in ea o amenintare la adresa existentei unei intregi natiuni. Vorbeste despre puterea extraordinara a cuvintelor, despre capacitatea lor de a semana viata, dar si moarte.

Romanul lui Orhan Pamuk este o metafictiune, scriitorul stapanind si jongland cu procedeele postmodernismului. Nu cred ca in Turcia se va mai scrie la fel dupa aparitia romanelor lui. „Viata cea noua” este o carte despre o alta carte, dar, de fapt, este o marturie despre toate cartile din toate timpurile. Atunci cand Osman incepe sa investigheze radacinile ce au nascut cartea care i-a schimbat intr-un mod atat de dramatic viata, gaseste surse din cele mai diverse: Dante, cu a lui „Vita nuova”, Rilke cu „Elegiile din Duino”, Ibn-i Arabi cu „Revelatiile de la Mecca”, dar si o serie de reviste de benzi desenate realizate chiar de autorul cartii, nimeni altul decat unchiul Rifki, lucrator la compania de cai ferate! Vocea narativa atrage atentia asupra ei insesi cum ar face-o orice alt personaj, se adreseaza fie „ingerului”, fie potentialilor cititori cu apelativul „fratilor”. Referintele din metatext depasesc insa domeniul literar.

Citeste si:  Cele mai bune filme de la Anim'est vin la Union in decembrie

Osman cauta niste caramele numite si ele „Viata cea noua”, simbol al unui trecut regasit si pierdut, functionand uneori dupa mecanismele unei Madeleine proustiene si pe al caror ambalaj este desenat un inger si este scris un catren. Alteori, bomboanele poarta numele „Usurarea”. In autubuzele precare in care calatoresc eroii intr-o Turcie a stepelor pustii, a autogarilor si popasurilor mizere, a oraselelor ce au toate in piata centrala o statuie a lui Ataturk, sunt difuzate filme cu personaje ce se saruta in mijlocul haosului, al accidentalului. Astfel de imagini dau nastere tanjirii, unor dorinte nicicand materializate. Aceste produse sunt vazute ca inmagazinand acte ale memoriei, ca receptacule ale unui timp magic, comprimat.

In mijlocul complicatelor resorturi care „pun in functiune” acest roman, in descrierea unor „clipe perfecte” si a unor „momente privilegiate” simt insa zbatandu-se inima fragila a unor cadente poetice. Nu va indepartati urechea de la ele. Orhan Pamuk stie sa armonizeze acea melancolie proprie Istanbulului, numita de turci huzun, cu umorul de buna calitate, sa adauge peregrinarilor de tip road movie si datelor unui roman noir atingerea fulguranta a poeziei.

2 Comentarii
  1. Ma bucur ca am citit acest articol…si cu siguranta voi cauta \”Viata cea noua\”. Ar fi prima data cand citesc un volum pentru ca am gasit recenzia lui undeva. Dar ai reusit sa ma convingi ca merita. Iar tu meriti un 10 pt. asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.