Alter ego-uri otomane

Cu Fortareata alba (roman aparut la editura Curtea Veche), Orhan Pamuk se intoarce in Imperiul Otoman al secolului XVII. Va amintiti probabil ca ne-a mai plimbat pe acolo in „Ma numesc Rosu”. De data aceasta, personajul principal este un venetian cazut in robie la turci, iar conflictul se invarte in jurul opozitiei Occident-Orient, tema recurenta in proza sa. Daca in “Ma numesc Rosu” ni se diseca arta miniaturii si teama ca traditia din lumea musulmana ar putea fi pervertita de influentele occidentale, aici ne apropiem de lumea carturarilor otomani.

Avem de-a face cu doua personaje ca doua fete ale aceleiasi monede. Pe de o parte, este robul venetian al carui nume nu-l aflam, iar pe de alta, Hogea (cuvant care in turca se traduce ca “stapan” sau “maestru”), stapanul sau turc. Cei doi seamana unul cu altul – din punct de vedere fizic – ca doua picaturi de apa, reiterand astfel tema dublului – o tema abordata de multi romancieri, avand o ampla traditie in literatura lumii. Unul e crestin, celalalt turc. Amandoi sunt obsedati de cunoastere. Fiecare il analizeaza pe celalalt, fiecare fura si imprumuta de la celalalt, educandu-se reciproc, urandu-se si iubindu-se cu aceeasi tarie. Aici sta axul de rezistenta al cartii: in relatia bivalenta intre cei doi, in hartuiala psihologica permanenta careia se supun de-a lungul multilor ani in care convietuiesc. Acest delir al identitatilor care se intrepatrund, se “pateaza” si se influenteaza reciproc devine atat de intens incat in ultimul capitol nu mai stim cine este venetianul si cine este Hogea. Iar in acest joc al mintilor am gasit punctul cel mai interesant al cartii.

Citeste si:  Horoscopul saptamanii 5-11 noiembrie

Pamuk se pricepe de minune sa contureze atmosfera aceea innebunitoare in care doi oameni care traiesc impreuna cumva fortati de imprejurari ajung sa-si altereze propria personalitate, sa se contamineze unul de la celalalt. Ca cititor, ajungi sa simti acea lume inchistata, spatiul redus in care cei doi se misca, evolueaza, viseaza si sufera, se invinovatesc reciproc si se detesta pentru a sfarsi prin a-si recunoaste interdependenta. Iar cand toate acestea se intampla in Istanbulul secolului XVII, printre sultani, viziri si mai mari ai astrologilor, in seraiuri, partide de vanatoare si lupte cu molime, cand politica se imbina cu obsesia religioasa, cand puterea este castigata de cel care stie sa manipuleze si sa hraneasca nevoia de poveste a unui pusti devenit sultan inainte de vreme, cand Occidentul, desi dispretuit la nivel “oficial”, este o continua sursa de fascinatie a interzisului, atunci atmosfera este si mai densa.

Citeste si:  Cum faci fata competitiei

Conflictul intre cei doi este reluat si perpetuat la nivelul societatii istanbuleze macinate de intrigi, de conspiratii, de tradari. Interesant este ca, desi Fortareata alba este un roman bazat pe conflictul dintre doua personaje, posibile identitati ale unuia singur, nu avem prea mult dialog. Incrancenarea celor doi ramane una tacuta, muta, iar acest aspect ii sporeste intensitatea.

Un alt subiect interesant, care probabil obsedeaza multi scriitori, este puterea marturisirii. Valoarea scrisului, terapia, mistificarea, amagirea prin scris. Drumurile pe care te poarta, usile pe care ti le intredeschide. Venetianul nostru si Hogea stiu acest lucru.

Va citez aici raspunsul autorului cand a fost intrebat ce anume l-a inspirat in a scrie Fortareata alba:

Citeste si:  INTERVIU - Dan C. Mihailescu, Marius Chivu si Florin Iaru, despre reperele Targului Gaudeamus

Punctul de plecare este un lucru foarte personal. Am un frate mai mare decat mine cu doar 18 luni, cu care am fost mereu in competitie. El mi-a fost, intr-un fel, tata, un tata freudian, daca vreti. A ajuns sa fie alter ego-ul meu, reprezentarea autoritatii. Pe de alta parte, am dezvoltat si o relatie de concurenta frateasca. O relatie foarte complicata… in Fortareata alba relatia aproape sado-masochista dintre cele doua personaje principale este bazata pe relatia mea cu fratele meu…

Pe de alta parte, aceasta tema a impersonarii este reflectata in modul in care reactioneaza Turcia atunci cand este confruntata cu civilizatia occidentala. Dupa ce am scris Fortareata alba, mi-am dat seama ca aceasta jelozie – nelinistea trezista de faptul ca poti fi influentat de altcineva – seamana cu pozitia Turciei atunci cand priveste catre vest. Aspirand la occidentalizare si apoi fiind acuzata ca ii lipseste autenticitatea. Incercand sa preia spiritul european si apoi simtindu-se vinovata pentru impulsul imitativ. Suisurile si coborasurile acestor stari sunt reminiscente ale unei relatii dintre frati aflati intr-o competitie.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.