Please select a featured image for your post
Se intampla de multe ori sa rasfoim raftul cu CD-uri cautand un film care pur si simplu sa ne placa. Satui de agitatia zilnica a unei vieti agomerate, avem nevoie uneori momente in care mintea sa ne poarte intr-un alt loc si intr-un alt timp. Exista cateva filme care te pot face sa visezi si pret de doua ore sa uiti ca traiesti de fapt o alta viata. N-am fost niciodata adepta reluarilor, insa un film intradevar bun, nu poate decat sa para nou oridecate ori l-ai vedea.
Primul in aceasta lista Lost in Translation, (Rataciti printre cuvinte), 2004, un film in care Scarlet Johansson, in rolul sotiei unui jurnalist in misiune, si Bill Murray, jucand un actor imbatranit trimis in Tokio pentru un contract de publicitate, dau viata unei povesti surprinzatoare, usor confuza, a doi americani rataciti in spatial nipon. E de fapt o poveste a cautarii, fiecare gasind in celalat farama de suflet care ii lipsea. Surprizator sau nu, filmul se cere vazut de doua ori, caci in spatele unor replici aparent neinsemnate se ascund sensuri ce abia a doua oara se dezvaluie. Pentru prima data poate, Lost in translation te face sa vezi tacerea, sa simti odata cu personajele cum e sa fii dincolo de timp si spatiu, sa fii pierdut si sis a te regasesti intr-o lume pupulata de fiinte necunoscute.
Apoi, Love actually, 2003, in care Bill Nighy joaca rolul unui star rock depasit de timp. Totusi, povestea nu e a lui, ci a nu mai putin de opt cupluri pe care le leaga un singur lucru – dragostea. Dupa o insiruire de intamplari neasteptate, totul pare sa se adune in jurul cantecului de Craciun (Love is all around), intr-o Anglie inzapezita.
The notebook (Jurnalul), 2004, nu putea sa lipseasca. Ce-ar putea parea interesant in imaginea unui batran citind povesti unei batrane? Totul, pentru ca filmul e de fapt o poveste de viata, in care, intorsi in timp, cei doi isi regasesc amintirile. E un film trist, de dragoste, si desi multi l-ar cosidera o drama, e de fapt doar o alta fata a lucrurilor. The Notebook e un film linisitor, perfect pentru a te face sa vezi ca dincolo de toate, moartea nu e decat un pas spre iubirea vesinca.
Great Expectations (Marile Sperante),1998, din nou un film care indeamna la reflectie. Desi e o adaptare in context modern a romanului cu acelasi titlu al lui Charles Dickens, Ethan Hawke si Gwyneth Paltrow transforma povestea lui Pip, Finn in varianta moderna, intr-o ilustrare a deziluziilor cotidiene. Desi subiectul e oarecum modificat, filmul pastreaza totusi aerul de mister si senzualitate pe care Dickens il crease cu mai bine de un secol in urma.
In cele din urma, un film de-a dreptul surprinzator, Eternal Sunshine of a Spotless Mind (Stralucirea eterna a mintii neprihanite), 2004. Nu credeam ca Jim Carrey e un actor bun, ci mai degraba un comediant ieftin ratacit pe culuarele Hollywood-ului. Eternal Sunshine of a Spotless Mind reuseste insa sa dovedeasca pe deplin contrariul. Jim Carrey si Kate Winslet (din nou o surpriza) creeaza doua roluri inedite. Intr-o incercare de a uita unul de celalalt, doi indragostiti sfarsesc prin a se re-indragosti. Spectatorul uita la randu-i ca povestea are la baza un fapt usor absurd, o procedura complicata de stergere a memoriei unei persoane, si se lasi captivat intr-un univers in care granita dintre real si ireal e atat de fragila incat nici macar cei ce ar trebui sa o stabilieasca nu o mai pot controla. E o poveste a mintii si a sufletului, o emotionanta dovada a faptului ca exista si lucuri mai presus de vointa umana.
Iar lista ar putea evident continua si poate ca nu avem atat de multe seri melancolice pe cat de multe filme am putea vedea sau, revedea intr-o simpla viata.
Hmmm… asta da trecere in revista a unor filme superbe…
Cred ca maine seara imi voi lua frumusel sotul de manuta si vom viziona Love actually… e bine sa ne mai amintim din cand in cand care e lucrul care face lumea sa se invarta…