Moonrise Kingdom: unde s-au dus Ciresarii si Elevul Dima

Moonrise Kingdom va fi, cu siguranta, unul dintre filmele favorite pentru Oscarurile de la anul, dupa ce a fost nominalizat si pentru Palme d’Or. Dar, desi stiam asta, dupa cum vazusem si nota grasa (8.2) pe imdb.com, nu pot spune ca erau motive suficiente sa il vad. Ceea ce m-a sedus a fost aura de poveste cu care era descris filmul, mi s-a dat de inteles (in diverse recenzii de pe internet) ca e o poveste cu copii, pentru copiii de toate varstele.

Stiti, eu sunt dintre cei care au crescut cu cele cinci volume din Ciresarii lui Constantin Chirita la capul patului. Pe cele care mi-au placut mai putin, le-am citit doar de vreo 4-5 ori; pe celelalte, probabil de vreo 10. De fapt, cand simt un generation-gap intre mine si pustii din ziua de azi, prima intrebare pe care imi vine sa le-o adresez este: „tu n-ai citit Ciresarii?”. Dar nu cu aerul cu care i-as suspecta de lipsa de cultura generala – nici n-as putea, multi dintre ei au citit mai mult decat mine. Nu, intrebarea asta ar fi varianta prescurtata a unui interogatoriu mult mai lung: „Tu n-ai niciun pic de spirit de aventura? Tu nu simti frumusetea unei echipe, nu te seduce felul in care oamenii se pot completa si pot invata unii de la altii? Nu ti-ar placea sa fugi de acasa si sa dormi sub cerul liber? Tu nu vrei sa descoperi ceva nou, sa dezlegi tu insuti o enigma? Nu crezi ca viata e prea scurta ca s-o traiasca altcineva pentru tine?”

Citeste si:  Unde mergem diseara? 21-24 ianuarie

Cand am terminat cu Ciresarii, am trait, o vreme, in pielea Elevului Dima dintr-a saptea. Cu aceeasi reteta, dar si cu ceva in plus: dragostea. Dragostea adolescentilor, probabil cea mai frumoasa cu putinta.

Moonrise Kingdom e cate un pic din fiecare. Ca varsta (12 ani, copiii sunt in clasa a sasea), ca plan de actiune si chiar ca plasare in timp (1965), cei doi eroi (Suzy – Kara Hayward si Sam – Jared Gilman) sunt ciresari. In dragostea lor ferma si sinucigasa, e, in schimb, ceva din Elevul Dima. Nu putea sa nu-mi placa, deci.

Citeste si:  Ce faci cand nu te intelegi cu seful tau

Dar filmul e mai mult decat atat, ca doar de-aia a evoluat cinematografia! Regizorul Wes Anderson stapaneste bine tehnicile simple de a-si seduce spectatorii, n-are nevoie de efectele marete din, de exemplu, Hugo. Imaginea e perfecta, decorurile si filtrele de culoare te duc in lumea copilariei, soundtrack-ul e bine gandit si el. Si-apoi, mai sunt „figurantii”: o sumedenie de actori minunati care isi joaca antirolul vietii: Bruce Willis e politistul tont. Edward Norton e un neindemanatic sef de cercetasi. Bill Murray, atat de elegant si sobru in Lost in Translation, e acum un cap de familie incornorat si mereu prost imbracat. Apare chiar si bad guy Harvey Keitel, dar nu ca in Pulp Fiction sau Reservoir Dogs, ci, cum sa spun, un pic altfel.

Citeste si:  Asezarile germane din Basarabia (1814 – 1940)

Una peste alta, panditi ziua in care va aparea la cinematografe si vedeti-l. Va va binedispune. Daca tot n-ati citit Ciresarii…


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.