Parada amorului grotesc

Love Parade face parte alaturi de „Imblanzirea divinei egrete” si de Viata conjugala din trilogia asa-numita a carnavalului scrisa de mexicanul Sergio Pitol. Carnavalul cu toate elemente sale de grotesc, satira si caricatura. Lumea caricaturizata este, in Love Parade, societatea mexicana a anului 1942. Aparent, s-ar putea spune ca avem de-a face cu un roman politist. Miguel del Solar, protagonistul, profesor de istorie la Bristol, revine in Mexic incercand sa solutioneze o crima ce a avut loc in timpul copilariei sale, in cladirea in care locuia, in fatidicul an 1942.

Romanul se construieste din discutiile pe care acesta la are cu „martorii” crimei. Numai ca marturiile acestora sunt adeseori contradictorii nu numai unele fata de altele, ci si vis-a-vis de ele insesi. „Intervievatii” sunt personaje grotesti, incoerente, care nu arunca lumina asupra „cazului”, ci doar il poarta pe istoricul devenit detectiv pe tot felul de piste, facand ca adevarul sa fie imposibil de gasit si de focalizat. Eduviges Briones, matusa protagonistului, este o batrana paranoica, plangand gloria unei epoci apuse si temandu-se de atacuri din partea tuturor. Pedro Balmoran este si el un monstru, ziarist si scriitor, obsedat de istoria unui castrat pe care il numeste „privighetoarea mexicana”, istorie despre care e convins ca ar arunca in aer umanitatea, cu tot ce stim si tot ce credem ca stim. Ida Werfel este o somitate a vietii culturale, iar vocea ei se face auzita prin intermediul fiicei ei, Emma, nu mai putin monstruoasa, prototipul fiicei reduse la stadiul de umbra, de adoratoare si avand simplul rol de martor cu functie de „inregistrare” intru posteritate a propriei mame. Delfina Uribe este proprietara unei galerii de arta, o personalitate pivot a epocii, grotesca prin egoism si izolare. Derny Goenaga este singurul lucid intr-o oarecare masura, constient fiind de faptul ca fiecare are propria sa versiune asupra faptelor.

Citeste si:  Miercurea la TIFF

Fiecare voce beneficiaza de propriul sau monolog. Rareori protagonistul intervine pentru a-si intrerupe interlocutorii. Se afla acolo pentru a-i provoca, dar ii este imposibil sa dea o traiectorie coerenta relatarilor acestora. Astfel, marturiile care ar trebui sa ne apropie de adevar apar contaminate de obsesii personale, mici ipocrizii, minciuni, subterfugii, orbiri. Pe masura ce inaintam in lectura, mastile, in loc sa cada, se inmultesc. Vorbele se amesteca, discursurile se contamineaza, iar protagonistul este nevoit sa recunoasca faptul ca nu va elucida niciodata misterul.

Scopul declarat, aparent al lui Miguel del Solar este scrierea unei monografii a anului 1942, anul in care Mexicul a declarat razboi Germaniei, cu toate aspectele acelei epoci. Portretul social pivoteaza insa in jurul unei cladiri in care, in acel an, se regaseau toti protagonistii romanului: cladirea Minerva, amestec de traditie si inovatie, cuib al conspiratiilor nicicand lamurite, al frustrarilor si antipatiilor, al resentimentelor mai mult sau mai putin mascate, al nefericirii in cele din urma. Edificiul este insusi Mexicul la scara redusa. Gasim aici imigranti, orientari de dreapta, intelectuali, spioni, tradari si intoarceri de arme, o atmosfera cosmopolita si tensionata. Tocmai din acest haos, din multitudinea de orientari si de limbaje, de limbi, in cele din urma, se naste carnavalul, neintelegerea, in tot grotescul lui. Babel apare ca un leitmotiv al cartii, parasind astfel nota de caricatural pentru cea de tragic.

Citeste si:  Targ de Cadouri la Sala Palatului

Sergio Pitol are, asa cum am spus-o si in cazul „Imblanzirii divinei egrete”, mult umor. Umorul lui este insa unul greu, infratit cu tragicul, cu grotescul, este umorul caricaturii.

Nu intamplator personajele care iau cuvantul au infatisari cosmaresti, cu trasaturi fizice frizand irealul. Eduviges este o doamna uriasa, imbracata dupa moda primei decade a secolului. Ida Werfel ne este prezentata avand aceleasi proportii gigantesti si ca realizatoare unor legaturi deloc verosimile intre eroii picaresti si functiile digestive ale organismului uman, mare amatoare de glume cu substrat coprofag. Balmoran, la randul sau, are o parte a corpului paralizata, fapt ce nu-l impiedica sa se recomande drept stralucit dansator de cha-cha-cha. Juan Escobedo, unul dintre pictorii faimosi ai epocii, se refera la imposibilitate de a-i realiza un portret Idei Werfel: cumva independent de vointa lui, se insinua in tablou un element caricatural, care schimba cu totul sensul operei. Nici Martinez, presupusul papusar, nu ramane ferit de ridicol. Desi infatisat de mai multe personaje drept meschinaria absoluta, nici macar acestuia nu-i este pastrata o anumita solemnitate, fiind un biet suferind de hemoroizi. Nimic nu este inalt, nici macar raul, totul capata valente caricaturizante. Insusi Miguel del Solar esueaza atat ca detectiv, cat si ca istoric. De vreo cateva ori, insasi crima pe care o investiga este pusa sub semnul intrebarii.

Citeste si:  Peru, leaganul civilizatiei Incase

De cateva ori, de altfel, se fac aluzii la anumite piese de teatru ale literaturii spaniole a secolului al XVII-lea in care farsa si deghizarile erau procedee obisnuite, facand parte din estetica literara a epocii. Crima insasi este una absurda: un tanar de origine austriaca este impuscat pentru ca este confundat cu un hot sau pentru ca incearca sa urce intr-o masina pe care o confunda cu un taxi. Fiecare dintre „deghizati” se foloseste de crima pentru a da un sens propriei existente. Toti pozeaza in personajul principal, in victima reala a acelei petreceri care a avut loc in urma cu mai bine de treizeci de ani.

Love Parade este tocmai defilarea acestor voci (titlul original al romanului fiind, de altfel, El desfile del amor), numai ca tocmai maestrul de ceremonii ramane in permanenta ascuns. Mai multe personaje arata cu degetul spre el, dar in zadar: acesta nu paraseste penumbra. Este singurul care nu ia cuvantul direct. La fel ca la o parada, personajele nu interactioneaza intre ele, trec unele pe langa altele, fara ca vorbele sa-i atinga pe ceilalti participanti. Desi impartind aceeasi epoca, ba chiar aceeasi societate si acelasi edificiu, participantii sunt departe unele de altele. De aici, senzatia de amalgam, de circ, de spectacol grotesc.

Ce mai e de spus? Ah, ca v-o recomand. Nu calduros, ci cu un zambet in coltul gurii. O gasiti la editura Art.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.