Daca va plac romanele si fictiunea, dar si discutiile despre ele, va va placea si Dans la maison, ultima pelicula a regizorului Francois Ozon si avandu-i pe generic pe Fabrice Luchini, Ernst Umhauer, Kristin Scott Thomas si Emmanuelle Seigner. Daca va plac filmele, cel mai probabil veti simti ca vizionarea e asemanatoare unui lung preludiu „intepenit in proiect”. Daca va plac si filmele si cartile, mi-e cam greu sa fac un pronostic.
Dans la maison e o poveste – ciunta – despre cum se fac alte povesti. Povesti perfecte, povesti ale marilor maestri. Germain, profesor de literatura, fost scriitor ratat, dar un extrem de talentat pedagog, devine din ce in ce mai captivat de „compunerile” unuia dintre elevii sai, Claude. La o banala cerinta pe care le-o da elevilor – de a povesti ce au facut in weekend – printre relatari sumare, imbeciloid-simpliste de tipul „am mancat pizza”, „tata mi-a luat telefonul mobil”, profesorul gaseste o perla teribil de indrazneata in stralucirea ei. Claude relateaza cum a reusit sa se „infiltreze” in casa si familia unui coleg, cu pretextul ajutorului oferit acestuia din urma la matematica. Tonul, ironia, sarcasmul si sinceritatea brutala a relatarii il fac sa iasa in evidenta din maldarul lucrarilor anoste.
Profesorul ajunge dependent de fictiunea discipolului sau, iar acesta depinde la randul sau de sfaturile maestrului. Pentru cei pasionati de teoria literaturii, de naratiune si regulile ei, filmul e un adevarat regal. Chiar se vorbeste foarte mult despre cum se scrie, despre cum realitatea este sau nu verosimila in literatura, despre ce inseamna sa creezi un personaj. Dar si despre trecerile periculoase dintre un plan si altul, transgresarea legilor eticii de dragul esteticii. Isi invata insa personajele amorale lectia pana la sfarsit? Ramane s-o descoperiti singuri.
Dans la maison nu e doar despre literatura. E si despre sistemul de invatamant, despre noua tiranie a relatiei profesor-elev, cand cei dintai nu mai pot folosi rosu atunci cand corecteaza pentru ca violenta culorii traumatizeaza copilul, cand nu se mai foloseste termenul “elev”, ci este preferat cel de “discipol”, iar diferentele dintre clasele sociale sunt atenuate prin obligativitatea purtarii uniformei. Extrem de amuzante sunt si secventele care se refera la arta contemporana, iar prilejurile nu lipsesc (sotia lui Germain ocupandu-se de o galerie de arta contemporana si incercand sa explice de ce e arta o serie fotografica a cerului din Shanghai, surprins la diferite momente ale zilei, aratand ca orice alt cer, sau ce calitati avangardiste au niste papusi gonflabile de sex-shop carora li s-au lipit mustati a la Hitler sau Stalin). Claude insusi, prin intermediul romanului biografic pe care-l scrie, face o satira a clasei de mijloc franceze, a tiparului familiei in care tatal munceste si vorbeste numai despre munca, sport si China (perorand cu deosebita emfaza clisee peste clisee), mama sta acasa si rasfoieste reviste de decoratiuni, visand la o intoarcere in „planul muncii”, acum ca a crescut singurul copil al familiei, iar tablourile sunt alese in asa fel incat sa se asorteze culorii peretilor.
Este si despre casnicii la varsta a doua, despre singuratate in doi si despre disfunctionalitatile cuplului, cu sau fara copii.
Concluzionand, Dans la maison e genul de film care gadila intelectul. Abunda in replici destepte, in aluzii inteligente si te face sa dezgropi comori „culturale” pe care s-a asternut praful uitarii. Dar nu te face sa-ti pese de personaje. Sunt destepte, dar descarnate. Poate si pentru ca ele insesi se uita la ceilalti, „pe gaura chei”, cu interesul unor entomologi, si nu cu empatie si intelegere. O pledoarie desteapta, a la francaise, asezonata cu un „praf” de voyeurism si perversiune. Folosind analogia din film, Ozon isi spune povestea precum Seherezada, dar parca inima sultanului n-a cedat decat pe jumatate.